Drumeție la calcarele din Jiul de Vest
Nu știu cum se întâmplă că se tot dă în folosință câte o bucată de autostradă dar drumul până în Retezat tot 5 ore este :-(. Numai că acum nu mai mergi relativ constant cu 60-90 la oră ca pe vremuri, ci faci o combinație consumatoare de combustibil plus nervi între viteza peste sută și interminabile ștauri. Deci după unele peripeții am ajuns și noi la Câmpușel vineri seara pe la 12. Un somn scurt dar odihnitor și luăm muntele la urcat, pe traseul TR. Nu e soare, dar e bine - vorba poetului - așa că surprinzător de repede am ajuns pe Piatra Iorgovanului, de unde vedem o mulțime de munți în jur. Suntem nu mai puțin de 24 de persoane, membri sau simpatizanți CAR. Lecția de geografie, poza de vârf, apoi ne continuăm plimbarea spre est și prânzul ne prinde La Bolboroși, unde completăm rezerva de apă. Coborâm la stâna Scorota, de unde ne despărțim în două echipe, unii mai antrenați sau mai determinați continuăm spre Piule, iar alții coboară la camping prin cheile Scorotei. Pentru primii urmează o urcare lungă și grea, dar priveliștea de pe Piule face toți banii. Ce-mi place mie la Retezatul Mic este nu numai peisajul cu calcarele albe, dar și felul în care se vede Retezatul Mare de aici, în toată splendoarea lui. Bonus Oslea ( unde vom urca mâine ), Tulișa, Vâlcan, Valea Jiului de Vest, un pic din Cernei, chiar Șureanu și Parâng în fundal. A ieșit soarele și e cald. Din nou plimbare, pe creasta Piule-Pleșa, atenți să nu călcăm florile de colț ce cresc nestingherite chiar lângă potecă, alături de gențiene și alte flori, la fel de frumoase. Coborâm prin pădure pe lângă schit și ieșim la șosea în locul unde am plasat de dimineață strategic o mașină. Așa că în scurt timp și fără efort ne regrupăm cu toții la locul de campare unde savurăm o bere răcită în râul Jiul de Vest, care aici e de fapt un pârâiaș. Fix la ora 22 o mică ploicică binevenită ne alungă la culcare.
foto: Nuțu Radu
A doua zi din nou plecarea devreme, urcăm pe Oslea. La limita pădurii trecem pe la stâna Ursu cu ai săi câini rasa Kangal, destul de prietenoși. Povestim cu ciobanul despre tragedia de la stâna de vizavi, unde câinii nu au reușit să țină piept atacului unui urs și ciobanul de acolo a fost rănit. Cică tot kangal sunt și aceia, nu am dedus dacă-s mai buni sau nu decât mioriticii noștri, cert e că de data asta nu au dovedit ursul. Azi vremea e copiată la indigo față de vremea de ieri, dimineață ușor înnorat, ca să urcăm ușor, apoi soare. Ușor - vorba vine - că e pantă mare și sunt vreo 700m diferență de nivel. De unde zici că nu mai poți, de acolo începe sportul – spune o vorbă haioasă din folclorul urban. Facem deci mai mult sau mai puțin sport ( fiecare după posibilități ) și iată-ne pe creasta Oslei, mai precis pe vârful Coada Oslei. O binemeritată pauză, apoi din nou plimbarea de creastă, admirând împrejurimile. Chiar așa e, Toblerone de piatră cu glazură de iarbă, să nu vă prind că-mi copiați expresia fără să-mi cereți voie :-). Mereu pomenim cu Cristi tura din primăvară făcută pe schiuri. Un kangal se ia după noi și sunt îngrijorat să nu se piardă. La întâlnirea turmei vecine este lătrat de confrați și se întoarce acasă, spre ușurarea mea. Prânzul îl servim chiar pe vârful cel mai înalt ( Oslea 1946m ). Trecem ultimul vârf și coborâm întâi abrupt, apoi lejer în pasul Jiu-Cerna. Cineva întreabă – chiar Cerna aia de la Herculane? Deci suntem așa de departe față de Cluj? Păi da, nu am venit mai bine de 5 ore cu mașina? La Câmpușel strângem corturile, ne luăm rămas bun și plecăm spre casă. Unii dintre noi am avut parte de încă două elemente de neratat la finalul unei ture de vară ( după părerea mea ) – o baie revigorantă în apa cristalină a lacului Câmpu lui Neag supranumit Marea Săracilor și savurarea unui pepene roșu plus unul galben. Apoi am încheiat tura tot cu o mică aventură urbană - la Cluj ne-a surprins furtuna pe străzi - din care am scăpat nevătămați, dar nu fără emoții.