Poveste despre prieteni la Cuxi 2026

 Am căutat o vreme printre gânduri și șoaptele lor, modul cel mai iscusit de a creiona cu acuratețe anotimpul acesta al prietenilor și al frumosului pelerinaj pe care-l facem an de an la crucea lui Cuxi. S-a întâmplat ca unul ditntre pelerini să-mi lase un mesaj încărcat de emoție, o curată și caldă confesiune pe lângă care oricare gând al meu cu tot cu șoaptele lui, par golite de sens. 

Cu voia lui, voi așterne mai jos această poveste de iarnă . 

"Retezat: Acolo unde liniștea are un nume

Memorial Cuxi 2026 – 12-15 februarie 2026

Joi - Sosirea (12.02.2026)

Am ajuns la Cârnic încă pe lumină. Pe măsură ce urcam, deasupra pădurilor de brazi se înălțau vârfurile Păpușa și Peleaga, de parcă s-ar fi luat la întrecere care este stăpânul regiunii. În parcre, două vulpi, doi mici „Vuk”, ne dădeau târcoale. Una dintre ele, cea mai vicleană, a profitat de neatenția noastră și ne-a șparlit pur și simplu o pâine, deși Zsombi B. ne avertizase.

 Apoi, am pornit la deal în grup de patru: Bogdan, Wili, D. și eu. Spuneau că drumul până la Gențiana durează 3-3,5 ore; mie mi-a luat până la urmă 6. D. era cea mai experimentată dintre noi; a parcurs acest traseu de atâtea ori, încât pentru ea și o urcare de noapte durează doar o oră și jumătate. Tot respectul meu. De altfel, m-a surprins faptul că încă de la plecarea din Cluj a reieșit că, profesional, „vâslim în același domeniu”, fiind oglindirile unul altuia, doar că privim același proiect din părți opuse. Am discutat mult pe drum și până am ajuns sus știam deja: ceea ce vede și spune ea din poziția sa îmi va fi o busolă serioasă pe viitor.

 Eu doar urcam cu greu, numărându-mi pașii printre brazii care se întunecau, întrebându-mă de câte ori or fi parcurs ei acest drum? Toată lumea s-a luptat pe jos la urcare; unii ajunseseră încă de miercuri, alții au sosit abia vineri în zori.

Vineri - (13.02.2026)

Mă trezesc pe la ora 6-7. Am senzația că am dormit o săptămână, sunt înconjurat de liniște și calm. Deși am dormit la parterul cabanei, lângă fereastră, mă trezesc „copt” de căldură în zgomotul pregătirilor celorlalți.

La ora 9 are loc instructajul pentru toți participanții: cine unde merge, ce alege, înce dorește să se testeze. Marșul până pe Vârful Peleaga reprezintă pentru mine marea provocare. Am un rucsac mare, așa că o rog pe Saveta, pe care o cunosc de mai demult, să punem în rucsacul ei puținele lucruri de care am nevoie pentru prima mea tură de iarnă, iar eu, în schimb, îi voi duce rucsacul. Ea este mai în vârstă decât mine, dar mai rezistentă decât mulți bărbați; alpinismul este viața ei, iar rutina i se citește în fiecare mișcare. Mă ofer să duc rucsacul, dar după primele 15 minute deja regret, gâfâind ca un măgar de povară. Mulți observă că pentru mine aceasta nu este o simplă plimbare, ca pentru ei, ci un marș forțat. În final, la urcare, rucsacul a fost dus în proporție de 80% tot de partenera mea de drum; eu l-am adus doar la coborâre.

Ceea ce m-a uimit însă, este că nimeni nu a comentat, nimeni nu a luat în râs, nu m-a certat și nu a forțat ritmul. M-au acceptat așa cum sunt. Mai mult. pe drum, Cotyso s-a alăturat mie și mi-a povestit. M-a învățat despre văi, despre pante, la ce să mă uit când bate vântul, la ce să fiu atent sub cornișe, unde este pericol de avalanșă și cum se vede când se apropie pericolul. Între timp, mi-a arătat că grosimea zăpezii este acum în jur de 1,2-1,4 metri; practic, mărșăluim pe vârfurile jnepenilor. E ciudat să te gândești că vara, pe același traseu, terenul este mult mai dificil, deoarece stâncile care acum sunt ascunse sub zăpadă sunt nemiloase. Săpăm și o groapă pentru a exemplifica compoziția traturilor de zăpadă și pentru a învăța cum se formează o avalanșă.

Cotyso ne explică și ce să facem ca să nu ne pierdem unii de alții, prin ceața deasă. Rândul esteîncheiat de Razvan (dacă îi rețin bine numele), un om subțire dar rezistent, a cărui fiică, Didi, și prietenul ei, Moise, sunt de asemenea cu noi. Vorbește puțin, dar ce spune este esential. Ne asistă din spate și deși nu am schimbat multe cuvinte, simt siguranța pe care o dă prezența lui.  În cele din urmă, ne punem colțarii, suntem atenți, mergem, mergem și tot mergem în șir indian, cu pași mici... dar Retezatul vrea altceva. Coboară o ceață albă ca laptele, nu mai vedem nimic, așa că pentru siguranța noastră am ales să ne întoarcem.

Seara, în fața cabanei, întâlnesc un cuplu venit din Ungaria. Mănâncă și se pregătesc să urce spre Peleaga, sau până unde vor reuși, urmând să petreacă noaptea într-un iglu construit din zăpadă. Cunosc locurile și nu vor să renunțe la aventură. S-au oprit doar să se odihnească puțin la noi, pentru a prinde puteri pentru noaptea solitară.

 Înăuntru începe viața. Cabanierii erau mereu gata cu un ceai fierbinte sau o cafea și o vorbă bună. La mesele lungi a început forfota: fetele românce și franțuzoaice învățau cu curiozitate și deschidere jocul de cărți maghiar „66”, în altă parte se juca șah, sau oamenii pur și simplu se întrebau unii pe alții: cine de unde-au venit, cu ce se ocupă, de ce i-a adus drumul tocmai aici. Era acolo Serghei, băiatul ucrainean, și câțiva cunoscuți mai vechi: Zsombi B., Nándor, Ravan, Mihai, Vidra, El Prezidente, Elisa, Laura și mulți alții. Adriana cânta la chitară, făcând seara mai frumoasă cu vocea ei, în timp ce alții își pregăteau echipamentul pentru mâine. Nimeni nu stătea pe telefon, nu era semnal și nici nu ne lipsea – conta doar prezența sinceră, față în față.

Sâmbătă - Soare, perete de gheață și bucate împărțite (14.02.2026)

Sâmbătă soarele a strălucit cu putere. Ceața de vineri dispăruse fără urmă, era o vreme tipică pentru drumeții montane de iarnă. Eu însă, după încercarea de ieri, am decis altfel: astăzi încerc escalada pe gheață. Este mai aproape de Gențiana, este ceva nou și nu trebuie să mărșăluiesc până la Vârful Peleaga, care încă reprezintă o provocare prea mare pentru mine.

Echiparea în sine este un calvar. Trebuie să înveți să porți colțarii pe bocanci: să nu ți se agațe picioarele, să nu-ți străpungi accidental pantalonii și să nu te afunzi până la brâu în zăpadă printr-o mișcare greșită. Lacul Pietrele nici nu se vedea de sub zăpadă, doar un indicator abia vizibil îi marca locul în marea albă. Pas cu pas, urcând cu greu, simțeam că acest munte cere un alt fel de atenție față de cea din zilele obișnuite.

După instructajul de sâmbătă, am urcat împreună la crucea lui Cuxi. Am depus coroana, am făcut fotografia de grup, dar apoi ceva s-a schimbat. Nu a fost nimic forțat sau mecanic. S-au spus câteva cuvinte în semn de amintire, apoi s-a așternut tăcerea. Acel gen de tăcere pe care nimeni nu o cere, dar pe care toți o oferă. Simțeam cum fiecare dintre cei din jurul meu, în felul său, privea pentru un moment în aceeași direcție. M-am gândit că, dacă nu ar fi fost Cuxi, toată această comunitate nu ar fi existat. Nu doar el, ci tot ceea ce a construit în jurul său: acest loc, acești oameni, acest obicei. Dacă el nu ar fi fost, astăzi niciunuia dintre noi nu i s-ar fi oferit șansa de a fi aici în acest moment – în această echipă, în această comunitate...

Apoi am încercat escalada pe gheață. Eu, „șobolanul de birou”, stăteam atârnat pe perete, în timp ce Bogdan, un student voluntar salvamontist, mă asigura de jos. DMT, ca un adevărat șef de stat major, încuraja fiecare participant cu sfaturi profesioniste și „bravo”-uri. Merite deosebite îi revin organizatorului, Cotyso, care a coordonat totul. Și aici trebuie să-l menționez și pe Wili, fără de care nici nu aș fi pornit la drum. El m-a convins să vin, el m-a sfătuit și el mi-a asigurat toate hainele și echipamentul.

Dar ceea ce mi-a rămas cel mai mult în minte a fost gustarea comună din timpul escaladei. Fiecare a scos ce a adus: slănină, brânză, ceapă roșie, jeleuri, biscuiți, pufuleți, fructe, sandvișuri, șuncă. Din aceste bucate împărțite, toată lumea a pornit spre perete cu forțe proaspete. Acolo s-a văzut acea puritate sinceră și generozitate frățească care m-au impresionat atât de mult: toată lumea se ajuta de parcă am fi fost frați de sânge.

Chiar dacă nu am ajuns până în vârful peretelui (deși am fost foarte încurajat), gândul că am fost acolo și am încercat a valorat mai mult decât orice. Când D. se pregătea de coborâre, am mai discutat câteva chestiuni profesionale, puncte critice, situații speciale pe care alții poate nici nu le formulează. Elisa stătea lângă noi la peretele de gheață și a întrebat despre ce vorbim, dar am văzut în privirea ei că răspunsul nu îi spunea mare lucru. Nu e nicio problemă, doar a indicat cât de rar se întâmplă ca doi oameni să se privească din aceeași lume, dar din perspective opuse. În ochii lui D., însă, am văzut că i-a făcut plăcere faptul că nu mă interesam superficial, ci înțelegeam cu adevărat despre ce vorbim. Mi-a răspuns cu o prezență sufletească deplină, mi-a oferit îndrumări și s-a oferit ca, pe viitor, dacă întâmpin obstacole, să o caut.Tovarășii invizibili.

Nu i-am cunoscut personal. Despre Cuxi, Geta, Erik le știam doar numele și ceea ce muntele le-a luat. Totuși, ceva m-a atins profund. Acolo, stând în ceață și pe gheață, am început să reflectez la mine însumi, la cât de puțin suntem atenți unii la alții în viața de zi cu zi. Cât de mult grăbim momentele, cât de mult nu observăm ceea ce este aproape de noi.

La câțiva pași de cabană se află o stâncă uriașă acoperită de zăpadă. Pe ea atârnă plăcuțe cu nume – ale celor pe care Retezatul nu i-a lăsat să se întoarcă acasă. Nu doar Cuxi, nu doar Geta și Erik. Sunt mulți. Și totuși, pe măsură ce toată lumea trecea pe lângă ea, nimeni nu părea să o bage în seamă. Nimeni nu s-a oprit. Au trecut pe lângă ea ca pe lângă o piatră obișnuită de pe drum. Această imagine mi-a rămas cel mai bine întipărită.

Pentru că și eu sunt așa în viața de zi cu zi: trec mai departe. Dar această tură a scos din mine ceva ce se ascundea sub suprafață: acel om care se oprește, privește în sus și reflectează. Nu asupra greșelilor, ci asupra micilor bucurii ale vieții. Asupra faptului că sunt aici, că respir, că mănânc slănină la poalele peretelui de gheață cu oameni necunoscuți, care totuși se simt ca niște frați și care m-au primit între ei din prima clipă. Este acolo și tatăl Getei, care și-a dus fiica pe vârf și el însuși a supraviețuit avalanșei, dar și-a lăsat sufletul în vale pentru totdeauna. Sunt poveri pe care muntele nu le ia, ci ți le lasă ție. Muntele nu alege și nu negociază. Dar tocmai de aceea merită să te oprești. Trăim, respirăm, încercăm să scoatem tot ce e mai bun din noi cât mai avem ocazia... Liniștea pe care ei au lăsat-o în urmă nu este un gol, ci o reamintire că trebuie să ne oprim, să observăm frumosul și gesturile nobile, mâna întinsă, răbdarea și momentele împreună de acest fel. Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a fi aici.

Sosirea acasă (15.02.2026)

Duminică am coborât la Cârnic, apoi Bogdan a condus spre Cluj. Ne-am oprit să mâncăm, iar Wili îi oferea carne de vită din furculiță favoritului restaurantului, un motan negru. Pisica nici nu se mai mira, sunt vechi prieteni. Privindu-i, mi-am dat seama că pentru mine această tură Cuxi nu a fost o evadare din cotidian, deși am văzut că au fost participanți pentru care poate tocmai aceste câteva zile au reprezentat calea de ieșire. Pentru mine, acest weekend a însemnat „trăirea” momentului. De aceea mâncăm împreună, de aceea împărțim slănina și echipamentul, pentru că astfel păstrăm vie amintirea celor care nu mai au voce. Deși mă aștepta zgomotul marelui oraș și jugul muncii de zi cu zi, am adus cu mine liniștea albă a zăpezii, momentele sincere fără telefoane și forța calmă a pădurii. A fost prima dată când am fost iarna în Retezat. Alții au văzut în asta un weekend bun, eu am văzut spiritele și acea umanitate altruistă care există chiar și în umbra tragediilor. Acum știu: nu mergem sus ca să uităm. Ci pentru a le spune: suntem aici. La anul voi fi din nou acolo, dar nu doar ca observator. Pentru că aceasta este datoria noastră: să nu lăsăm liniștea să înghită numele. Mulțumesc."

Îți muțumim și noi Zsombi N. pentru c-ai fost cu tot cu suflet, alături de noi. 

Vă mulțumesc dragi prieteni c-ați acceptat să ocupăm un loc în amintirile voastre. Pe curând!