Tură de iarnă pe Vârful Gârgălău
Au trecut ceva ani de când am venit pentru prima dată la Borșa, pe atunci la o simplă tură de vară prin Munții Rodnei, însă perspectiva s-a schimbat total când am ajuns aici pe timp de iarnă, când totul e acoperit de zăpadă. Deși multe lucruri sunt mult mai frumoase când sunt colorate, mi-am dat seama că, pentru mine, munții sunt mai frumoși când sunt albi. Iar Munți Rodnei, cu crestele lor superbe pe care le poți admira cu ușurință chiar și din parcarea de la Lidl din Borșa, au un farmec aparte cu care știu să te atragă ca să îi explorezi mai bine iarna. Fie că vrei să faci o plimbare prin pădure, o tură mai tehnică pe creastă până pe un vârf, sau să desenezi cu schiurile niște urme pe un versant mișto, aici le poți face pe toate. De data asta, ne-am adunat 8 tineri din CAR, în ultima zi a “Făurarului”, ca să facem o tură pe bocanci pe un traseu emblematic, și anume pe Vârful Gârgălău.
Am plecat spre Borșa vineri după-masa, spre cazare. Din Cluj, drumul spre Borșa nu e tocmai cel mai plăcut pentru șofat, dar l-am făcut mai ușor cu o pauză într-o localitate de mare prestigiu (Dej), unde ne-am satisfăcut poftele alimentare cu niște preparate culinare deosebite (foietaje din Lidl)
După noaptea petrecută la cazare, ziua de sâmbătă a început cu un mic dejun, o cafeluță și echiparea pentru traseul ce urma să îl facem. Condițiile meteo se arătau perfecte încă de la primele ore: cer complet senin și temperaturi chiar mult mai mari decât ne așteptam. Pe la ora 9:20, eram pe telescaun spre popasul Runc-Știol, de unde începea traseul nostru. Din nefericire, urcarea cu telescaunul nu a rămas fără victime. Prima victimă a fost un telefon care a căzut exact după îmbarcare. Următoarele victime au fost o pereche de bețe, însă de data asta prădătorul nu a fost telescaunul, ci portbagajul mașinii unde au rămas bețele. Partea bună e că recuperarea lor nu a durat mult și am reușit să plecăm pe traseu la scurt timp dupa ora 10.
Prima parte a fost urcarea până în Poiana Știol, un urcuș lin prin pădure, numai bun ca să-ți pună sângele în mișcare, pe unde aveam deja urme făcute de alte grupuri ce erau în fața noastră. În golul alpin deja era surprinzător de cald, nu era absolut niciun nor pe cer iar reflexia soarelui din zăpadă creștea senzația de căldură și mai tare. Dar asta n-a fost o problemă, e chiar plăcut când poți merge în tricou la munte pe zăpadă. Căldarea Știol era deja împânzită de tot felul de urme pe toți versanții. Multe din ele erau de schiuri, dar și mai multe erau, din păcate, de snowmobile.
Din Poiana Știol, am început urcarea pe traseul de iarnă, spre Vârful Musceta (1899m), o urcare puțin mai grea și mai abruptă. În mod normal, aici ar fi fost primul loc în care să punem colțarii, dar consistența zăpezii a fost suficient de bună încât nu a fost nevoie.
De pe Musceta, atenția ne-a fost furată de portretul Vârfului Gârgălău, care pare tot mai impunător cu cât te apropii mai tare de el, chiar îți dă niște fiori când îl vezi așa mare. Dar în lumea muntelui, cu cât e mai înfiorător, cu atât îți arde mai tare dorința de a ajunge acolo. Am continuat până în Șaua Gârgălău, apoi pe creastă, pe lângă refugiul cu același nume și în final, la urcarea finală spre vârf.
După aproximativ 4h30 de când am plecat pe traseu, 2 reaplicări de cremă cu spf și repetate “nu mai e mult, 5 minute”, am ajuns pe Vârful Gârgălău (2159m). Condițiile meteo s-au menținut impecabile: cerul la fel de senin ca de dimineață, vântul nu sufla deloc și încă era cald. Panorama de pe vârf? Absolut superbă. Am putut admira Munții Maramureșului, o mare porțiune din creasta Munților Rodnei, Munții Călimani, vizibilitatea ne-a permis să vedem chiar și o parte din Apuseni și creasta Munților Făgăraș.
Și deși ne-ar fi plăcut să petrecem o eternitate privind peisajul acela minunat, a trebuit să o luăm înapoi de unde am plecat, pe același traseu pe care am urcat. Planul inițial includea să coborâm cu telescaunul la final, însă de multe ori “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg” și am coborât pârtia pe jos fiindcă am ajuns la telescaun după finalul programului. Dar măcar apusul soarelui a făcut coborârea să fie mai ușor de digerat.
Nu aveam cum să încheiem ziua altfel decât cu o masă bună la restaurant. Fiindcă la pizzeria Rustică din stațiune nu era destul loc pentru încă 8 oameni flămânzi, am ajuns la restaurantul Viva din Borșa, unde au un meniu suficient de divers încât să satisfacă pe toată lumea.
Și uite așa a trecut o zi de colecție petrecută pe munte. Cu zăpadă din belșug, cu vreme superbă, cu oameni faini. O aventură excelentă adăugată în colecția de amintiri frumoase. Mai facem!