Bălăureală/balaureală prin…livada de pruni

Am pornit în 9 noiembrie la o tură in Apuseni, în zona Vulturese, prima pe două picioare și nu pe două roți organizată de Mihai, în Clubul Alpin Român. Am prins o fereastră de vreme bună, deși în jurul nostru norii dădeau târcoale. Ne-am adunat 4 curajoși - Mihai, Claudia (subsemnata), Marius și Dana. Cu Marius ne-am mai întâlnit pe munte, și pe două roți, și de fiecare dată e o bucurie să facem trasee împreună. Pe Dana am cunoscut-o în această tură, o prezență caldă și amuzantă, îți dorești să o ai aproape în turele de munte și nu numai. Mihai e în extaz de fiecare dată când e în natură, munte, mare, dealuri sau coline, la picior sau pe două roți, deci cu el nu-mi fac griji.

Am plecat cu toții din Cluj, și am mers către Valea Ariesului, cu toate că vremea nu promitea foarte multe. Am lăsat mașina în Poșaga de Jos și am pornit la drum, într-un ritm destul de vioi pentru vremea de afară. Curând, am ajuns la zona de mesteceni, unde ne-am oprit pentru ceva poze și pentru o gustare rapidă, și apoi am pornit mai departe prin pădurea de la poalele masivului Vulturese. Între timp și soarele și-a făcut timid apariția printre nori. Nici nu ne-am dat seama cum, printre poveștile lui Mihai de la Propark Adventure și de alte competiții de aventură, am ajuns în vârf. Vântul a ținut să ne aducă aminte că nu mai eram jos, în vale, ci că am ajuns la altitudinea dorită, minunați de frumusețile care se deschideau în fața noastră. Cu o panoramă 360 grade vedeam: Scărița Belioara, Bedeleu, Muntele Mare, prin nori, și coamele Trascăului către Baia de Arieș. După o sesiune foto la înălțime, am căutat un loc ferit de vânt, unde să servim merindele pregătite de acasă. A fost o pauză scurtă, ne-am grăbit cu toții să terminăm cât mai repede, că ne-a cam înghețat cașcavalul-n sandwich. Am plecat de acolo repede-repejor și am ajuns din nou în pădurea de la poalele masivului, unde ne-am întâlnit cu un grup mai mare de drumeți, pe care Dana îi cunoștea, fuseseră camarazi de mers pe munte cu alte ocazii. Întâmplarea a făcut că și Mihai a recunoscut unul dintre drumeți, era un fost coleg de muncă, pe care nu-l mai întâlnise de vreo 20 de ani. Ce bucurie a reîntâlnirii! Dacă ar fi să propun un slogan de mers pe munte, aș zice:

„Muntele uimește și unește!”

După vreo 10 minute petrecute împreună cu celălalt grup și schimb de impresii despre zonă și trasee, fiecare grup a pornit mai departe spre ruta planificată. Doar că a noastră era în curs de reconfigurare. De fiecare dată când merg cu Mihai, apare ceva nou, ceva care e decis spontan, împreună cu ceilalți camarazi, și de data asta nu a fost o excepție. Aveam două opțiuni propuse de Mihai pentru întoarcerea la mașină și, evident, am ales-o pe cea care avea cel mai mare potențial de bălăureală sau balaureală (fiecare alege termenul care îi convine mai mult, noi n-am reușit să decidem care e cel corect, asta după ce am realizat o analiză temeinică a originii acestui cuvânt, și ne-am dat seama că alegerea e pur subiectivă - pentru unii are treabă cu bălăriile, pentru alții cu balaurii, pentru alții are legătură cu fix nimic🤣). Oricum, ne-am distrat de minune pe tema asta 🤣.

Back to business, noi am ales varianta lungă de traseu, că, no, la toți ne place aventura. Era deja trecut de miezul zilei, și nu prea mai aveam mult timp de mers pe lumină. Nu-i bai, ne-am zis, aveam încredere în grup, în sinergia lui și în capacitățile noastre de a o scoate cu bine la lumină. Am mers și pe vârful Jidovina, unde am văzut opțiunile spa ale mistreților din Apuseni și am făcut mișto de aptitudinea lui Mihai de a face selfie-uri cu copacii și de a deveni om cu „copacu-n cap” (a se vedea selecția de poze). N-am stat prea mult, ne-am grăbit la vale să ajungem pe lumină la mașină. Pe drum înapoi am mărit ritmul, asistența tehnică de orientare prin tufe dese, copaci crescuți acolo unde nu te-ai fi așteptat, și diligența auditivă la zgomotele naturii. Am pornit cu dreptul și am terminat cu stângul, căci ultima parte de traseu a fost cu adevărat cea mai plină de peripeții și … porumbele. Ah, doar dinții mei știu cât de „strepezită” e experiența porumbelelor, și, totuși, așa de addictive. De la porumbele am nimerit direct, dar direct, într-o livadă cu pruni, cam goală de fructe, dar pliiiiiină de … wild life. Ce-i drept, asta a fost zona cu cel mai mare dozaj de bălăureală/balaureală, n-am înțeles nici acum cum. Dacă forțez totuși o explicație, pot să o pun doar pe seama porumbelelor mâncate, că alta n-am🤣, dar am ajuns cu bine toții, pe lumină, la mașină.

De ce sunt cu adevărat sigură e că am avut o experiență absolut minunată pentru suflet, corp și minte. Mulțumesc camarazilor pentru bălăurelă/balaureală, la cât mai multe împreună!

P.S. Țineți minte, consumul excesiv de porumbele nu te ajută să identifici originea cuvântului bălăureală/balaureală.

Traseul de bălăureală/balaureala poate fi găsit aici: https://out.ac/IeHIJA