Cățărat în Iezer Păpușa

   Din dorința de a continua seria diversificării cățăratului, în acest an am propus să încercăm șisturile cristaline. Deoarece singura faleză din țară cu acest tip de stâncă se află doar în Munții Iezer-Păpușa, aveam nevoie măcar de o  zi liberă în plus, pe lângă weekend, pentru a merita să batem cei aproximativ 700 de km dus-întors, așa că Rusaliile au fost o ocazie tocmai bună pentru cerințele acestui eveniment. Cu vreo două săptămâni înainte de data evenimentului ardeam de nerăbdare și urmăream prognoza zilnic în speranța că ni se arată fereastra necesară de vreme bună. Dorința mi s-a îndeplinit și ne-am strâns 16 prieteni și colegi de club în același timp plecând împreună spre cabana Cuca, locul unde am campat.

     Contactul cu șisturile cristaline a fost interesant - o stâncă aparte, nouă pentru toți, similară granitului, având fețe plate, fisuri paralele, riglete - însă îi lipsea ceva: aderența. M-a uimit cât de alunecoasă e. Este roca cea mai lipsită de aderență întâlnită până acum. Deși semăna doar prin aspect cu granitul, cățăratul pe cele două tipuri de roci e incomparabil, ducând dorul aderenței pe care o aveam în traseele din Lipova, trasee pe granit.

     Sâmbătă, fiind ziua cu cea mai bună vreme, ne-am trezit nu foarte devreme și după micul dejun am plecat spre faleze. Pentru prima zi am ales să ne cățărăm la falezele La Diedru și de la Pârâu, fiind cele mai accesibile. Chiar cum accesezi faleza de la Diedru, te întâmpină traseul cu același nume, un traseu tare îmbietor prin fisurile, frumusețea lui, cât și a particularități stâncii; un traseu ce m-a fascinat. Îmi place să fac chei de orice fel acolo unde am posibilitatea și sus, sub top, am avut ocazia pentru prima dată să fac o cheie de picior (leg bar) într-o fisură "off-width". Cu tot piciorul drept în fisura mare, și la stângul cu o altă cheie de picior (footjam) în fisura îngustă, am trecut foarte ușor acea porțiune - unde alții au întâlnit dificultăți dacă au încercat să treacă prin bavareză sau la aderență pe fețele diedrului. A urmat traseul Trotuar pe Verticală, care deși era cotat mai ușor, ceva nu mi-a ieșit (nu aveam deloc prize la picioare, proaste la mâini și aderența nu ajuta deloc) și am tras de o buclă. Atunci am avut parte de "gustul" dulce-amar al cățăratului pe șisturi. Am continuat cu traseul Cuca, gradul 6 UIAA, un traseu destul de solicitant fizic, lung, de peste 25 metri, cu mișcări ce nu îmi erau tocmai familiare. Cumva am simțit că linia asigurărilor e diferită de linia cățărării, și de câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva eram prea aproape de celălalt traseu. Pe cum progresam, am început să îi înțeleg mișcările și am ajuns să îmi placă acel traseu. Ceilalți șesari și-au păstrat stilul, traseele fiind destul de similare. Cu toții ne-am bucurat de traseele de la această faleză, și cred că doar Spintecătura Păpușii, cotat cu gradul 8 UIAA, și multipitch-ul au rămas necățărate. A fost nevoie de ceva perseverență din partea celor care "s-au băgat” în traseul Brâncuș, care deși era tot cotat la gradul 6, a fost mai greu. Lui Ionuț i-a plăcut mult și la faleza de la Pârâu - vegetația luxuriantă îl făcea doar sa zâmbească. Erau atât de luxuriante bălăriile încât în traseul Băiță de-abia vedeai plachetele asigurărilor, dar asta nu e o problemă pentru Ionuț. Am încercat și eu 2 trasee un pic mai curate dar tot pline de bălării, și mi-au plăcut mișcările din acele trasee. O cațăre ușoară, "de plaisir" dacă ești obișnuit cu un pic (mai multă) buruiană. Dacă traseele ar fi curățate, ar fi într-adevăr o plăcere să te încălzești pe ele. Spre finalul zilei ne întrebam care câte trasee a cățărat, încercând să aflăm cine a fost cel mai harnic. Într-un final, obosiți, ne-am întors la cabană, ne-am savurat cina, fiecare ce și-a adus, iar seara la o sticlă de bere și/sau un pahar de vin Ștefan a scos chitara, încântând-o inclusiv pe doamna Simona, ce face parte din cei ce fac Cabana Cuca un loc plăcut de ședere.

     A doua zi, duminică, ne-am trezit mai devreme deoarece erau prognozate ceva ploi după amiază și vroiam să ne bucurăm de cât mai mult cățărat. Pentru această zi, am ales faleza de la Totem pentru cei care vroiau să se cațere, iar Cristina și Adi au ales să facă o drumeție pe Vf. Păpușa, având parte de priveliștile minunate văzute din creasta Iezerului Păpușa. Faleza de la Totem e o faleză ce pare ofertantă, având 13 trasee predominant până la 6+, dar majoritatea sunt pe un perete. Liniile mi s-au părut greu de citit, fiind destul de apropiate unele de altele, majoritatea traseelor pornesc împreună și se divizează mai sus. Din nou apărea întrebarea dacă sunt în traseul meu sau am intrat în cel de alături. Însă nu am bătut atâta drum până acolo ca să ne plângem, așa că am luat traseele dintr-o parte într-alta, să le încercăm. Nu a fost o decizie prea inspirată să încercăm și traseele ușoare din partea dreaptă. Traseele Bolovănel și Pietricica nu le recomand deoarece într-un conifer sunt înfipte 2 pitoane, egalizate cu un cablu prin spatele copacului. Dacă nu știi, nu îți vine a crede că acele pitoane erau și topul celor două trasee. Mare ne-a fost surpriza când am constatat acest lucru. După ce am realizat asta, a trebuit să ne încredem într-o oarecare măsură în acele improvizații și să montăm un repartitor de forțe. Totul în jur era plin cu rășină, iar un rapel de la copac era imposibil fără a-ți contamina coarda. Pe mine m-au dezamăgit acele două trasee. În schimb, a compensat următorul traseu: Sarmizegetusa. Un traseu lung, susținut pe gradul lui, urmând un diedru. Andrei și Ștefan au echipat și ei Stonehenge, un traseu care îți încearcă modul în care știi să te poziționezi, și după ce ajungi în partea de sus un pic obosit mai trebuie să treci și de o surplombă. Silvia și Marius au “biruit” Dolem, cel mai greu traseu parcurs de noi de la acea faleză. Traseele de la această faleză le-am simțit mai grele, poate și din cauza oboselii de după ziua precedentă. Din nou, cu toții ne-am cățărat până ne-au lăsat puterile și am fost fascinat de determinarea Mădălinei,  a Minervei, a Sânzâienii, a lui Radu, Mihai și Ștefan. Ei, fiind la început de “drum”, au avut multă voință și părerea mea e că au plecat cu o experiență tare prețioasă. Deși eram cu energia spre minim, tot ne-am petrecut ultima seară socio-culturală cu antebrațele pompate, dar cu zâmbete largi și multă bună dispoziție.

     Lunea era ziua de reîntoarcere și deși ne așteptau 6 ore de condus unii nu se mai dădeau duși, voind și o drumeție pe Vf. Păpușa. Din păcate vremea nu a fost de partea lor, începând să plouă din timpul nopții, și la scurt timp după plecare drumeții au fost nevoiți să se întoarcă la auzul unor tunete îndepărtate. Nu ne-a mai rămas decât să ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și să-i dăm bice spre casă, din noi mulțumindu-i pe această cale cabanierul Romică pentru găzduire. Eu unul am plecat cu destule restanțe, nereușind să mă familiarizez foarte bine cu stânca și cu acest stil de cățărare, așa că sigur va mai exista o ediție viitoare. Scriind aceste rânduri, deja mă gândesc cu drag la traseele Diedrul și Cuca, cele care mi-au plăcut cel mai mult, dar și la serile faine de socializare.