Cu espadrilele în drumul Școlii Turdene, în cadrul proiectului Adoptă un cățărător

Fiecare venind din zone diferite ale țării, ne-am regrupat  în parcarea cea mai apropiată Salvamontului, unde am lăsat mașinile. Cu rucsacurile în spate, am plecat în echipă trecând pe langă cabana Salvamontiștilor, când i-am văzut pe băieți la datorie, servind cafeaua pe terasă. Am mai parcurs de acolo aproximativ 30 de minute prin Cheile pătrunse de toamna tardivă, iar umbra va fi fost început să bătătorească potecile umede cât și temperatura scăzută ce ne încolțea  expirațiile transformându-le în aburi reci. Într-o liniște curioasă, vocile noastre erau asistate de zgomotul plăcut al susurului râului ce era de neclintit.

În conștientizarea umbletelor noastre, mi-am imaginat Cheile asemenea unui portal în care Străbunii ne-au poftit să ne acomodăm într-o zi friguroasă în casa lor. O altfel de acomodare, mai ales când aceasta poate avea loc în cadrul unei provocări limită, în fața căreia Străbunii înțelepți privesc în tăcere, oferindu-ne nouă posibilitatea să ne evaluăm prezența în corp sau în minte. Departe de cotidian unde picioarele se mișcă din inerție, brusc, încetinesc într-o prezență umilă față de acel moment al vieții și față de tot ceea ce mă înconjoară. Asemenea unei brândușe care apare armonios la timpul ei, în anotimpul ei. La atingere, stâncile reci îmi aminteau subit de focurile vânjoase de tabără ce se închinau la cer și asigurau în grabă căldura de care oamenii au nevoie. Cotind pe mai multe poduri în drumul nostru spre locul de escaladă aveam să decidem destinația în timp real oscilând între Creasta Sanșil și Școala Turdeană. Ambivalența era redată de poziționarea soarelui.  Se anunțase vreme bună, însorită, încă din timpul săptămânii care, într-o zi de sâmbătă pe data de 9 noiembrie, s-a adeverit. Asistată la trezire de un cer senin și soare, abia mai târziu aveam să aflăm că umbra și vântul va fi cel care ne va ține predominant companie, soarele fiind la înălțimi la care nici cățărând iute nu ne-am fi putut ridica la aștepările sale.

Ajunși la destinația locului în care ne-am așezat rucsacurile, am stabilit pragul de început al urcării, respectiv la talpa primei lungimi pe care urma să o parcurgem ale Școlii Turdene. Alături de Octavian și Serghei, ne-am înhămăt cu entuziasm și forță.

Mai întâi de toate, au fost revizuite pe o fișă anumite informații cu privire la Școala Turdeană, distanța pe care o vom parcurge, câteva noțiuni de bază și echipament, iar ulterior ne-am asigurat că dispunem de tot ceea ce este necesar pentru a putea trece la pasul următor. Am pregătit corzile, iar între timp Serghei ne-a explicat la baza crestei importanța noțiunii de rapel, punând accent pe exemplificare cu ocazia existenței pitoanelor, întrucât venea rândul nostru să îl punem în acțiune. După antrenament și repetări, ne-am asigurat buclele, am privit unul spre celălalt cu ochii largi așteptând confirmarea că putem începe, am bătut palmele cu zâmbetul pe față și am mers mai departe. Ziua de 9 noiembrie a reprezentat un prilej al curajului și încrederii față de cel a cărei proprii siguranță aveam, la nevoie, să depind. Făcând cu rândul, am implementat noțiunile de bază cățărând la prima lungime de stâncă până la rapel și făcând mai multe simulări. Deși ne-am propus să parcurgem mai multe etape, frigul a încetinit destul de mult procesul de învățare. În urcare a fost nevoie să ne oprim de câteva ori și să ne suflăm palmele, întrucât contactul mâinilor cu stânca ne ducea în punctul în care cu greu le mai simțeam. Cu cât înaintau orele și vântul începea să adie mai puternic, cu atât devenea mai provocator. Până când instalarea adrenalinei reușea să ne ofere câte o doză de căldură, suficient cât să ne ajute pentru câteva minute. Primul cățărător a fost Serghei care a ”pregătit terenul” pentru noi. Ne-a spus ce este de făcut în momentul în care ajungem în top, unde a pregătit rapelul, dar și forma prin care comunicăm cu coechipierul atunci când suntem în ascensiune sau coborâre.

Înspre final, am făcut individual două rapeluri cu dispozitiv de coborâre asistat de nodul prusic și nu înainte de a face cu toții o regrupare finală în care ne-am asigurat să fie închise chingile pentru a ne putea sprijini în coardă. Odată cu regruparea noastră finală, ne pregăteam să încheiem ziua victorioși dar concomitent, înfrânți de căderea întunericului care ne trimitea acasă. Am început să adunăm și să organizăm corzile, să ne asigurăm că nu am lăsat nimic în urmă și să pornim la drum cu ajutorul frontalelor. Pe final, sentimentul predominant a fost unul de mulțumire, cu toate că nu am reușit tot ce ne-am propus. A fost un proces amplu de învățare care continuă și poate să existe prin perseverență și determinare, două elemente care astăzi au fost prezente cu noi. Deși colectiv s-au resimțit efectele temperaturii scăzute, sentimentul de apartenență, susținere și sprijin în momentele dificile au stabilit echilibrul în seama cărora ziua a fost, cel puțin pentru mine, o sursă real hrănitoare pentru următoarele antrenamente.