De la Oașa pe Vârful Cindrel

     Și iată-mă scriind un nou blog despre o tură care, în mod normal, ar fi trebuit inclusă în aceeași relatare cu cea despre coborârea pe Strategica. Dar zeii au decis în alt fel: ne-au alungat cu ploaia. Am înțeles mesajul și am revenit, aproape în aceeași formulă, după o săptămână, ca să urcăm pe Vârful Cindrel pe calea cea mai ciclabilă — dinspre lacul Oașa, pe Valea Frumoasei și prin Șaua Șteflești.

     Nucleul echipei s-a păstrat, doar Romeo i-a cedat locul lui Mircea, cu care nu ne mai văzusem din tura din Ținutul Pădurenilor.

     Am decis ca trei dintre noi să plecăm dimineața spre lacul Oașa, iar Mircea să ne aștepte în zonă încă de vineri seara, urmând ca sâmbătă, în jurul orelor 9–9:30, să pornim în tură. Zis și făcut.

     Nu degeaba au numit acea apă curgătoare Valea Frumoasă. Drumul forestier care o însoțește, numit și Transcindrel, străbate lunci înierbate și e numai bun de pedalat.

     Primii kilometri nici nu i-am simțit, furați fiind de peisaj și de poveștile despre câte și mai câte. Panta domoală ne-a permis să pedalăm fără efort prea mare.

     În dreapta străjuiau vârfurile golașe Piatra Albă, Cristești și Șteflești, legate pe coamă de o potecă numită, în comunitatea MTB-iștilor, „Grassland II”. I wonder why 🙂.

     Din stânga ne păzeau brazii înalți și deși, care nu ne lăsau să vedem prea mult din creasta pe care urma să coborâm înapoi la lac 🙂.

     Doar când am ajuns în Șaua Șteflești și am privit în stanga, spre Cindrel, am realizat ce ne așteaptă.

     Cu vreo cinci ani în urmă mai urcasem pe Vârful Cindrel, dar pornind din Orlat, apoi prin Păltiniș, Șaua Bătrâna, pe coamă și prin jnepenișul de deasupra refugiului Cănaia. Coborârea fusese peste Vârful Frumoasa, de unde am luat cărarea ce trece pe sub Vârful Foltea și Vârful Strâmba Mare.

     Au fost peste 80 km cu push-bike și carry-bike la greu: ba prin jnepeniș, ba peste rămășițele exploatărilor forestiere… Plecați pe noapte, întorși pe noapte. Atunci m-am jurat că voi reveni pe Cindrel doar dacă voi găsi drumul pe care să pot pedala cel puțin 98% din lungime. Privind acum spre Cindrel din Șaua Șteflești, am început să am dubii.

     Ne-am luat inima în dinți și am început urcarea. Ne-am oprit chiar sub versant să ne mai tragem o dată sufletul și atunci ne-au ajuns din urmă alți doi cicliști.

     Pe „electrice” ne-au prins rapid. Am schimbat câteva povești, ne-au admirat determinarea de a urca cu MTB-uri „old school”, am făcut un selfie de grup, ba ne-au și felicitat pentru alegerea de a ne întoarce pe drumul forestier Curpăt.

     Auzind cât de frumos și de ciclabil e, ne-a crescut brusc moralul. Nu mai rămânea decât să ne luăm la trântă cu urcarea. Ceea ce am și făcut 🙂.

     Nu te poți pune cu asistența electrică — cel puțin noi, care ne considerăm doar niște weekend warriors. M-am luat eu după ei, încercând probabil să demonstrez că „old school nu e mort”, dar m-am oprit când am simțit că îmi sare inima din piept și roata din spate se învârtea în gol, scurmând pietrele într-o furie care făcea ca roata din față să se ridice de la sol.

     Mnoh, bine, mi-am zis, și am sărit de pe biclă. Privind în spate, colegii mei împingeau și ei la biciclete. Am făcut un calcul rapid în minte: 2% din 44 km sunt vreo 800 de metri. Hai că nu-mi pică gradele de la push-bike câteva sute de metri.

     Nu am împins mult și ne-am oprit la afine și merișoare. „Zmeii electrificați” au luat-o pe scurtătură, pe o pantă pe care nu aș fi putut pedala mai mult de 10–20 de metri. Eu am zis să o iau pe lungitură, poate-poate reușesc să pedalez.

     Ne-am împărțit: eu cu Andrei-Cora am ales varianta „ciclabilă”, iar Claudia și Mircea au preferat push-bike-ul combinat cu adunatul de merișoare și afine. Oricum, Mircea acuza o durere în genunchiul drept, iar să forțeze doar de dragul de a pedala nu era deloc recomandat.

     Cumva, am ajuns înaintea lor la intersecția unde se întâlnea drumul „normal” (normal pe dracu’!) cu scurtătura. Bine, măi!, mi-am zis în minte.

     Andrei m-a ajuns imediat și i-am așteptat pe ceilalți doi în capul pantei. Acolo, alt ospăț cu afine și merișoare.

     Aveam vreo 200 de metri de împins, cumulat, până acum. Shit! Privind urcarea ce ne aștepta și bolovanii cât capul, care abia așteptau să strănuți ca să o ia la vale, mi-am dat seama că urma alt push-bike. Mai aveam vreo 600 de metri de cheltuit în felul ăsta 🙂.

                                                                                          300 de metri de împins…
                                                                                          350 de metri de împins…
                                                                                          400 de metri de împins…

     Ia să-i dau o pedală să văd dacă merge. Merge! Exact ca atunci când urci pe un pârâu în sus, dacă a urcat cineva vreodată. Mergi înainte, dar în niciun caz drept 🙂.

     Cât timp pedalez e bine. Ba pe biclă, ba pe lângă, a fost și pentru Claudia și Andrei — amândoi dând dovadă de reziliență și determinare. Ce echipă!

     — Mircea, cum e genunchiul?
     — Merge să împing. Să pedalez nu pot.
     — Nu-i bai, că nici noi nu mergem mai repede.

    Când am ajuns la intersecția drumului cu poteca ce urca direct spre Cindrel, ne-am oprit. Era timpul pentru decizii:

    — Vreți push sau să pedalăm pe drum încă vreo 3–4 km, du-te-vino, pe curba de nivel?

    Andrei: Eu aș pedala…
    Mircea: Hai că pot. Mă doare genunchiul, dar cred că pot…
   Claudia: Facem așa: eu și cu Mircea împingem direct în sus, prin jnepeniș. (Erau vreo 500 m în linie dreaptă.) Tu cu Andrei mergeți și pedalați pe drum și ne întâlnim sus.
    Eu, după o verificare din ochi cu Andrei: Așa facem! Voi ajungeți sus și ne așteptați!

     Și-am pornit. Eu cu Andrei în ritm alert, poate-poate vom ajunge înaintea lor. Se putea pedala fără nicio problemă. Ceilalți — dă-i cu împinsul.

     Am ajuns rapid în creastă, pe Platoul Diavolului, unde ne aștepta vântul: subțire și rece. Cotim dreapta și dă-i pedala spre Cindrel.

     În stânga îi văd pe cei doi „electrificați”. Se întorceau de la panoramă, spre Iezerul Cindrel. Am făcut cu mâna scurt, fără altă pauză. Andrei venea în urma mea.

     Mă uit în față și văd o siluetă: la naiba, că ne-au făcut ai noștri pe urcare! Dă-i și mai tare la pedalat. Andrei în urma mea.

     Am ajuns, în sfârșit, pe Cindrel. Nici urmă de vreo biclă. WTF? Culc bicla și dau roata pe-acolo. Unde-s? Mă duc spre marginea unde ar fi trebuit să iasă poteca și ce să vezi!? Vreo 50 m mai jos — Claudia și Mircea. Ha! I-am făcut!

     Mă întorc spre Andrei cu zâmbet larg: suntem primii! 🙂

     Ajunsese între timp, dinspre Cănaia, și un grup de trei „electrificați”. Dau binețe, îi întreb de unde vin. „Din Păltiniș”, mi-au spus. Bravo, zic, iar ei văd că noi suntem pe „clasice”. Real men, a fost remarca lor 🙂.

     Au ajuns și Claudia și Mircea. Bătea un vânt aprig și era frig. Am făcut poze, am admirat rapid peisajele și apoi ne-am ascuns după o stâncă să mâncăm.

     Am tras pe noi foițele de vânt și, cine a avut, pantalonii lungi. Claudia zicea râzând că așa push-bike, să împingă bicla deasupra capului, încă n-a mai făcut 🙂. Mircea era cât-de-cât ok cu piciorul, iar de acum urma doar coborâre.

     Ne-am adunat lucrurile după ce am zăbovit în total vreo 20–30 de minute, în mare parte ascunși după stâncării. 2244 m altitudine + vânt rece și tăios. Hai la vale!

     Și ce priveliști ni s-au deschis în față, în coborâre spre Vârful Frumoasa… Șteflești în stânga, Parângul în față și, cel mai departe, Retezatul. Ne-am oprit scurt să ne minunăm de valea nordică de sub Frumoasa.

     Shit! Am uitat să mergem să vedem Iezerul Cindrel. „Ne întoarcem?”, întreb. După chipurile lor mi-am dat seama că e mai bine să tac 🙂.

     Dă-i la vale spre Șerbota Mare. Nu exagerez: coborârea e dumnezeiască. Drum lin și bătut, puțini bolovani, fără curbe periculoase. Exact ce îți dorești. A meritat urcarea, iar drumul e exact cum îl descriseseră cei doi cu care ne întâlnisem la poale.

     Sunt 100% convins că acea coborâre i-ar fi adus zâmbetul pe față chiar și lui Romeo 🙂.

     Am mai făcut pauze pentru poze și pentru a ne odihni mușchii, căci îi simțeam de la atâta izometrie în coborâre.

     Înainte cu vreo 2,5 km de Oașa Mare am cotit stânga, pe drumul despre care aflasem că fusese construit pentru a duce la mănăstirea proaspăt ridicată acolo. Și ce drum! Ușor umed, exact cât să ai aderență optimă și să nu se ridice praful.

                                                                                                Fără frâne! 🚴‍♂️💨

     La început estimasem că tura va dura undeva între 6 și 7 ore. După 7 ore și 15 minute eram înapoi la mașini, cu zâmbete până la urechi și felicitându-ne reciproc.

     Gata! A fost un traseu frumos, într-o zi cu vreme perfectă. Iar eu am reușit să rămân în zona de 99% pedalat. Bravo, Mihai! 🙂

     Ne-am oprit scurt la cină și câteva povești și-am pornit fiecare spre casele lor.

                                                                                                      O zi perfectă!

Concluzie

     Tura pe Cindrel, pornită dinspre lacul Oașa, a fost mai mult decât o simplă urcare pe un vârf de 2244 m. A fost dovada că uneori merită să te întorci în locuri unde, în trecut, ai tras din greu, pentru a descoperi că există și variante mai blânde, mai prietenoase cu pedala. Cu peisaje ce au îmbinat creste golașe, păduri răcoroase, poieni pline de afine și panorame spre Parâng și Retezat, traseul acesta a oferit din toate câte ceva.

     Fiecare a avut provocările și momentele lui, dar echipa a rămas unită și atmosfera de pe vârf, în ciuda vântului rece, a fost una de sărbătoare. Coborârea — fluidă, lungă și spectaculoasă — a pus cireașa pe tortul unei zile perfecte.

     Cindrelul rămâne astfel nu doar un vârf bifat, ci și o experiență completă de MTB, în care voia bună, prietenia și natura au mers pedală la pedală.

     Tura a fost inregistrata iar traseul il puteti gasi aici: https://out.ac/IdBOnr