Drumeție în Munții Tulișa și pe Scocul Urzicarului

Text: Ovidiu Mîtcă

Foto: Radu Ioanițescu, Marius Pintican 

Ziua I – Prin oceanul de merișoare și nu numai

Intrarea în traseu din Uricani s-a făcut la puțin timp după ce s-a crăpat de ziuă, în jur de 7:45. Vremea nu era prea îmbietoare jos, ceață, frig și umiditate. Dar știam că prognoza meteo arăta la altitudine doar un cerc galben fără alb în jur. Cer senin! După vreo jumătate de oră de urcare lejeră, am întrezărit prin ceață primele raze ale soarelui, iar după încă zece minute aveam doar albastru deasupra și mare de nori dedesubt. Așa că ne-am oprit într-o poiană pentru a imortaliza priveliștea, cu Parângul înzăpezit ca principal obiectiv. A urmat apoi o urcare pe un drum forestier, când mai lejeră, când mai aspră, care ne-a scos înt-o pășune alpină plină de tufe de merișoare. Am continuat apoi urcarea pe un drumeag pastoral și, după aproape trei ore, deja am ajuns la șipotul de sub Curmătura Tulișei, unde am făcut o pauză de hidratare. 

Plecăm apoi pieptiș către creata Tulișei, urmând să trecem peste cele două proeminențe ale sale de dinaintea vârfului cel mai înalt. Aici am dat de o zăpadă cam neprietenoasă: nici prea înghețată ca să calci peste ea, nici prea moale ca să o poți tăia. Însă porțiunea asta mai anevoioasă era contracarată de priveliștea din jur. Marea de nori de peste Ardeal și cerul perfect senin ne-a permis să vedem toată desfășurarea Apusenilor, de la Cucurbăta Mare până la Piatra Secuiului, iar puțin mai la vest Poiana Ruscă și Zarandul. Hăt departe, se întrevedea și Pietrosul Rodnei. Iar aglomerarea de vârfuri din Retezat la vest și Parâng la est, te îmbia să mergi când cu fața, când cu spatele. Ajungem și pe vârful Tulișa (1792 m), unde facem ședință foto ceva mai scurtă, întrucât vechiul nostru prieten, vântul, bătea cam tare. Coborâm mai apoi destul de lejer până într-un loc ferit de vânt, unde mai facem o pauză de alimentare.

Creasta Tulișei constituie un interfluviu între bazinele hidrografice al Mureșului și Jiului. De asemenea, un fapt remarcabil este că pare o graniță între civilizație și sălbăticie. La sud, Valea  Jiului de Vest, iar la nord, Valea Bărbatului. Mă rog, unii poate ar considera că lucrurile stau complet diferit!

După pauza de masă, începem o coborâre când mai aspră, când mai dulce, printre nesfârșitele tufe de merișoare. Ghidul ne conduce prin niște cărări nemarcate oarecum nefirești, dar care ne scot la un drumeag ce coboară către Uricani. Facem și o scurtă bălăureală printr-o coastă abruptă menită să ne readucă aminte că totuși am venit la munte, nu la plimbare în parc, iar peste 20 de minute ajungem în Valea Sterminosului, într-un loc nesperat de apropiat de locul unde lăsasem mașinile. 

Ziua a II-a – Prin ciudățeniile naturii

Cred că oricine își închipui că traversarea unor chei naturale implică un curs de apă. Nu și Cheile Urzicarului! Sunt niștei chei foarte înguste, în care doi oameni mâncați bine, abia dacă ar trece unul pe lângă altul prin unele locuri. Ba mai mult, sunt chei în care și urci și cobori, nu numai urci sau cobori. În destule locuri, cuptoarele săpate în stâncă îți induc ideea că acolo a curs serios apă. Dar nu e pic de apă. Și atunci cum s-au format? Cel mai probabil, cheile au fost săpate exclusiv de apa meteorică provenită din topirea zăpezii și din ploi. 

Însă mult mai ciudat este Podul natural din Scocul Urzicarului. Să fi fost o peșteră căreia să i se fi prăbușit tavanul, rămânând doar un portal impunător la intrare și un amfiteatru în aer liber? Grota cu mansardă de la capăt îi conferă o atmosferă și mai stranie. Aparatul foto nu face dreptate. Dacă nu vezi această ciudățenie cu ochii tăi, nu poți realiza cât de frumos a lucrat natura.

Ultima acțiune a zilei a fost o plimbare de o oră prin Cheile Scorotei, până sub Peștera Zeciului și înapoi, asezonată cu glume și planuri pentru viitoare ture, cel puțin la fel de reușite.