Fagarasii, mai altfel, editia a 3-a

Foto şi GPS: Marlene Mititeanu

În calendarul cu turele colective pe 2010 ale Secţiei Univ. Cluj a CAR, în perioada 21-28 august figura: „Făgărașii mai altfel – ediţia a 3-a. Zona Sâmbăta-Urlea-Dara (picioare şi căldări nordice şi sudice) – Contact: Dinu Mititeanu”. Fusesem şi eu prezenta la proiecţia cu imagini din primele două ediţii, care a avut ca ilustraţie muzicală cântece de munte. Mi-a plăcut. Pe de altă parte, detaliile date de dl. Dinu pe grup despre tură, mi s-au părut foarte incitante. Citindu-le, aveam impresia că am fost deja pe acolo, că nu e un plan al unei ture care urmează, ci o relatare a uneia care deja a avut loc. Aşa că m-am hotărât să particip la ea, mai ales că mă simţeam încurajată de faptul că pentru fiecare zi, dânsul propunea şi variante mai scurte sau câte o zi „de păzit corturile” pentru cei mai puţin antrenaţi. Am fost, m-am întors şi declar că am avut parte de peisaje parcă desprinse din lumea basmelor, de o vreme perfectă în toate zilele, de multe afine, zmeură, aventuri pe poteci nemarcate şi poveşti, într-o companie de prieteni buni, mulţi dintre ei oameni de munte experimentaţi, împreună cu care m-am simţit atât de bine şi de la care am avut multe de învăţat.

Ziua 1. Sâmbătă, 21 August

Este ora 5 dimineaţa, iar eu cu rucsacul greu în spate (peste 20 kg) sunt în staţia din Mărăşti, aşteptând un 2. După 10 minute mă hotărăsc să iau un taxi, să nu întârzii la întâlnire. Ora 5:45 – în parcarea Cipariu, nu mai este nimeni în afară de mine. Îngrijorată mă întreb dacă s-a modificat locul de întâlnire, eu neavând internet în ultima săptămână să îmi mai verific email-urile. Peste alte 5 minute îl sun pe d-nul Dinu şi îl întreb dacă sunt unde ar trebui să fiu. Se face ora 6, apar d-nul Dinu şi Marlene, apoi Laci cu Reka, Csaba, Cristi. Încărcăm bagajele în maşini şi dl. Dinu demarează. Când să plecăm şi noi, cei care eram în maşina lui Csaba, acesta îşi aminteşte că în maşină cu noi trebuia să mai vină şi Cristina Jurcovan... care tocmai se chinuia să ne sune să ne spună că se trezise cu 5 minute înainte şi e pe drum. Mai stăm 10 minute, apare şi Cristina, somnoroasă şi cu mii de scuze. Plecăm spre Turda, unde ne oprim într-o intersecţie să îl luăm şi pe Serghei, care venea cu autobuzul de la Tg. Mureş, care fidel unei legi a lui Murphy (adaptată): "dacă acesta poate întârzia, sigur o să întârzie".

Ora 7:00 – ne aşternem la drum, căci deja eram în întârziere, ştiam sigur că pe d-nul Dinu nu îl mai prindem până la destinaţie. Multe poveşti pe drum, ne minunăm de vremea faină de afară şi eu una aştept cu nerăbdare să o luăm la deal, pe poteci de munte. Mă tot întrebam dacă o să fac faţă, sau dacă o să mă trimită d-nul Dinu şi pe mine înapoi, cum făcuse în ediţia 1 cu colegul S.

Ora 12:00 – suntem la hotel Floarea Reginei, aflat mai sus de mănăstirea Sâmbăta, unde ne aşteptau cei din maşina d-lui Dinu. Apăruseră şi Adi Pop, adus de părinţi din Făgăraş şi Remus din Suceava cu fiica sa - Bristena. Şi ne punem pe aşteptat pe Eugen (va apărea singur) şi pe Cezar şi Dana, împreună cu Raluca şi Laura Hurdubaea. Şi tot aşteptăm şi aşteptăm până la 1 jumate, când apar şi ei. Iar când să plecăm din parcare, ajung şi Andrei cu Ibi, Vlad şi Voichița. În total ne-am strâns 21 de oameni.

Ora 13:30 – în sfârşit, ne luăm casele în spinare (eu iau un avans din start) şi începem urcuşul lin spre Cab. Valea Sâmbetei. Dacă până acolo am mers bine, stând în faţă mai tot drumul, înainte de cabană combustibilul mi s-a terminat şi rezervorul a cam rămas gol până sus, în Fereastra Mare. La cabană este moment de regrupare, cu Mihai şi Cosmin care urcaseră de dimineaţă, şi cu cei care au rămas în urmă. Creasta era deja în nori şi nu se vedea destinaţia noastră, dar îi simţeam prezența.

Ora 16:30 – plecăm mai departe. „Până se face întuneric mai sunt 4 ore jumate, dacă pe indicator scrie 2 până în creastă am şi eu timp să ajung” mă gândeam în timp ce încercam să nu mă prăbuşesc sub rucsacul pe care vroiam să îl urc un deal mare cât muntele. Noroc cu Eugen care mi-a ţinut companie şi mi-a mutat gândul de la drum. Cei din faţă, mai fac din când în când câte o pauză ca să ne regrupăm. La cea de la baza Colțului Bălăceni am avut surpriza să ne întâlnim cu Lușu şi Laurenţiu (Veze) care coborau din Fereastra mare! Ei parcurseseră creasta de la Lacul Avrig şi îşi programaseră să rămână o zi şi cu noi. Ne aşteptaseră o vreme în Fereastră şi începuseră a crede că ne-am oprit mai jos. Se întorc şi urcă cu noi. Încetul cu încetul ajungem în fundul căldării care se termină în Fereastra Mare a Sâmbetei şi mă minunez de ce poteca urca pieptiş exact pe firul căldării. De ce nu au făcut deştepţii potecă în serpentine? Aproape de şa, Laurenţiu, care ajunsese deja la destinaţie printre primii, coboară în fugă şi mă salvează, îmi ia rucsacul din spate şi îl duce până la locul de campat. Acum suntem 25, probabil record al turelor "Făgăraşii mai altfel". Este ora 8 seara. Timpul pentru montat corturile, adus apa de la izvor, cină, povestea de seară şi noapte bună copii.

Laura Giurgea

 

Ziua a 2-a. Duminică, 22 August

La ora 7, cei 25 plecăm pe creastă spre Fereastra Mică. De acolo începem coborârea spre dreapta. Am solicitat atenţie, rostogolirea de pietre ar putea crea neplăceri. N-am aflat decât mai jos ca Remus a hotărât ca el şi fiica sa, Bristena, să nu ne urmeze. Şi abia seara am aflat că au continuat creasta spre vest până înainte de Portiţa Viștei! Păcat că nu şi-au amintit că asta urma să fie prima parte a traseului din ziua următoare şi că ar fi fost mai bine ca ei - care ştiau că marţi vor pleca spre casă să meargă spre est, spre Urlea-Fundu Bandii! Noi, ajunşi unde panta e mai blândă, hotărâm să cotim la stânga pe curba de nivel, direct spre căldarea Răcorele. Doar trei tineri, însoţiţi de Laurenţiu, au continuat să coboare pe marcaj până la intersecţia cu cel care urca spre Curmătura Răcorele şi pe acesta să vină la întâlnirea cu noi. Aceasta traversare „mai altfel”, fără potecă, prin ierburi şi prin tufişuri, se va dovedi un bun antrenament pentru ce vom întâlni mâine pe coastele muchiei Sâmbăta, spre Piatra Caprei, care se va dovedi un fel de Fată Morgana.

Mai facem „pauze de afine”, căci cei de pe marcaj au drum mai lung şi cu mai multă diferenţa de nivel. Reuniţi, vom face o pauză mai lungă pe Muchia Dracului, care desparte Răcorelele de Jos de Răcorelele de Sus şi de unde vedem hornul pe care vom urca mâine în Fereastra Răcorele. Privit de aici pare vertical şi cam inaccesibil, dar ştim că nu e aşa. Încă o pauză în Curmătura Răcorele, admirând valea Viștișoara, spectaculoasa muchie Zănoaga şi celelalte „custuri” de la vest de ea. Eu şi Marlene le-am parcurs pe toate. Tărâța şi Gârdomanu cu colegi de club în prima ediţie „Făgăraşii, mai altfel”.

Pe malul lacului Viștișoara anunţ o pauză mai lungă. Soarele ba ne încălzeşte, ba se ascunde în nori. Mă gândisem deja din vreme că aici şi nu mâine, pe Vf. Moldoveanu (pe care e de obicei aglomeraţie), să înmânez încă 3 carnete CAR cu numele: Raluca Leuca, Vlad Sâncrăian, Cezar Partheniu. Să le amintească de acest loc fain, de creastă de deasupra spre care ai impresia că nu e nicio posibilitate de a urca fără echipament de alpinism. Dar ştiau toţi din planul turei pe care-l anunţasem din vreme, că Hornul Răsucit permite asta, că eu şi Marlene îl urcasem cu rucsaci mari şi grei. Horn spre care deja porniseră Lușu şi Laurenţiu, căci ei au azi drum lung până acasă, unde vom afla ulterior că au ajuns cu 3 ocazii şi 3 trenuri!

Se lăsase ceaţă pe peretele Viștișoarei, când am pornit noi spre el cu ceva emoţii privind găsirea hornului „bun”. Greşisem puţin, dar o traversare spre dreapta peste o crestuliță a celor din faţă, ne-a dus la baza Răsucitului. Marlene care era mai în faţă cu Serghei, Cosmin, Mihai, Andrei, a recunoscut săritoarea care trebuie ocolită (nu obligatoriu). Câţiva băieţi au atacat-o direct şi au instalat o cordelină. A fost folosită doar pentru tragerea câtorva rucsaci, căci nu se puteau asigura cu ea şi oamenii; ocolirea zonei dificile se face pe o brană oblică spre dreapta şi apoi spre stânga. Doar o priză de picior mai îngustă, chiar înainte de revenirea în vâlcel, a dat unele emoţii. Dar cu atenţie şi cu tehnica „dă-mi mâna” sau „împinge-mă de fund”, am ajuns toţi cu bine în Fereastra Răcorele.

De acolo, până la corturi, am mers „pe bulevard”. Andrei şi Serghei au luat-o repede la goană să ia rucsacii lui Florin şi Adelei, care ştiam că vin cu o zi întârziere şi care erau pe la baza Colțului Bălăceni. Suntem iarăşi 25: au plecat doi, au sosit alţi doi. Dar ştim că de marţi vom rămâne până la final 23. Puţini? Da, faţă de tabăra de iarnă din pasul Rotunda unde am fost 39, bătând recordul anterior din Retezat unde fuseserăm doar... 37.

Dinu

 

Ziua a 3-a. Luni, 23 August

La ora 7 pornim hotărâţi la drum, dar gândul încă ne era la caldul sac de dormit pe care-l părăsiserăm buimaci de somn (cel puţin, al unora dintre noi). Planul zilei este să ajungem pe Vf. Moldoveanu şi să ne continuăm apoi tura „mai altfel”, adică prin locuri fără poteci şi semne de marcaj, prin locuri faine, deşi numele lor spune că ar fi „rele”. Aşa că nu e timp de pierdut! Din Fereastra Mare urcăm pe spinarea Muntelui Slănina şi traversăm piciorul său sudic care desparte Căldarea Fundul Bandei (est) de Căldăruşa Gălășescului Mic (vest). Ajungem în Fereastra Mică, pe care o aflăm scăldată în lumini roşiatice de dimineaţă senină şi urmăm poteca ce ne scoate în preajma Vf. Gălășescul Mic. Coborâm în Fereastra Răcorele şi apoi urcăm pantele sudice ale Vf. Gălășescu Mare. Apoi, până pe Vf. Gălbenele, admirăm lacul Gălășescu din căldarea estică a Văii Rele, ascuns în umbrele munţilor.

După Hârtopu Ursului vedem refugiul din Portiţa Viștei şi putem admira de aproape silueta binecunoscută a „acoperişului României” - Viștea-Modoveanu. La refugiu luăm o pauză ca să ne pregătim pentru urcuşul susţinut ce ne aştepta. În dreapta noastră (nord), crestele profilate pe cerul senin conduc privirea spre aşezările din zare. După 10 minute, „cu rucsacii-n spinare şi picioarele-n buzunare” pornim iarăşi urcuşul care ne solicita mai mult din punct de vedere fizic, căci panta se accentuează, iar poteca îngustă e acoperită cu pietriş.

Facem o scurtă pauză pe (Vf.) Viştea Mare, unde „ni se predă o lecţie de geografie”. Părăsim marcajul bandă roşie al crestei principale şi ne abatem spre sud pe îngusta creastă ce ne duce pe cel mai înalt vârf din România: Moldoveanu- 2544 m altitudine. Perspectiva ţi se schimbă complet asupra tuturor celorlalte formaţiuni muntoase din jurul tău; eşti deasupra lor şi oriunde ţi-ai întoarce privirile, nu găseşti nimic care să te domine! Vântul îmi răscoleşte părul, mi se ascunde prin haine, mă înalță... Bucuria de a fi peste nori este împărtăşită, de altfel, de toţi. În răstimpuri le înfloresc zâmbete pe măsură ce privirea lacomă mângâie fiecare culme din jurul lor. Se face o pauză mai lungă, ciugulim câte ceva din rucsaci, dar mai ales „ne îmbătăm” cu impresionantul peisaj ce ne înconjoară. Din nou întrebări, din nou explicaţii despre culmile şi vârfurile ce ne înconjoară. Înainte de a pleca mai departe, Marlene şi dl. Dinu ne invită să formăm cercul pentru Gipfelkuss - acel ritual al clubului şi să facem poza de grup.

Coborâm apoi spre sud, dar nu până în Curmătura Moldoveanu, căci de pe vf. Roşu cotim la stânga pe o muchie pe care ne întâlnim cu ciobanul mioritic cu 300 de oi. Urmăm muchia până la firul Văii Rele. Ne răcorim pielea încinsă de soare, dar nu mai urcăm până la lacul de formă triunghiulară văzut din Portiţa Viștei şi de pe creasta Viştea Moldoveanu. Admirăm doar şi fotografiem spre amonte meandrele formate de pârâul ce vine dinspre el, apoi coborâm vreo 10 minute pe poteca marcată cu triunghi roşu să imortalizăm pe cardurile foto renumita cascadă a Văii Rele, nu mare ca volum de apă, dar lungă, înaltă!

Traversăm apoi spre est în următoarea căldare în care e cuibărit fotogenicul lac Gălăşescu. Pe oglinda nemişcată a apei îşi privesc proiecţia nori diafani. Soarele se lasă uşor după crestele munţilor şi o ceaţă răcoroasă îmbracă văile. În aceste clipe, când suntem martori la schimbarea „străjerilor” din munte, parcă nu ne-am da duşi la drum. Totuşi, părăsim ochiurile de apă şi urcăm în creastă. Regăsim traseul marcat cu banda roşie la vest de Vf. Galbenele şi urmăm poteca spre tabăra de bază. Sudul crestei e liber, cu alternanțe de soare şi umbră. Nordul e acoperit de o mare de ceaţă, care se străduieşte „să treacă graniţa”, dar vântul, străjer de nădejde o împinge înapoi. Marlene ne spune că sunt mari şanse de a vedea şi chiar fotografia spectrul din Brocken. Şi într-adevăr, în curând, ultimele frânturi răzleţe de soare ne încălzesc spatele, proiectându-ne umbra mărginită de curcubeie pe ceaţă groasă. Sunt de ajuns câteva minute de dans în pâcla norilor ca să ne umple sufletul de o bucurie inocentă. Farmecul crestei se stinge uşor uşor, pe măsură ce stelele îşi iau locul pe bolta cerească. Curând după, ajungem la corturi, dar minţile păstrează vii imaginile peisajelor din această tură. Obosiţi, dar cu sufletul odihnit, ne retragem în corturi şi ne pregătim pentru o nouă zi.

Bristena

 

Ziua a 4-a. Marţi, 24 August

Aflasem de aseară că Remus şi Bristena nu ne vor mai însoţi şi azi, ei vor pleca spre casă. Lasă cortul lor mai încăpător pentru Serghei, Raluca şi Laura din Vaslui şi îl vor duce la vale pe al lui Serghei. Ne luăm rămas şi ceilalţi 23 care am reuşit să ne facem liberă toată săptămâna, pornim tot la ora 7. Nu credeam că după lunga tură de ieri pe Moldoveanu, cea de azi va fi şi mai lungă şi mai solicitantă prin diferenţa de nivel şi vegetaţia uneia dintre zone, dar şi printr-un neaşteptat „finiş” pentru mine (Laci) şi Csaba. Spre deosebire de zilele anterioare, azi am pornit spre est, la început pe creasta principală. Dar nu pe potecă, ci urcând toate vârfuleţele şi vârfurile, ca să avem privelişte cât mai largă în toate direcţiile. Am descoperit nişte locuri faine pentru 2-3 corturi, foarte bine adăpostite de eventualele vânturi, dar mai departe de apă.

Lângă crucea de pe Colțul Bălăceni, am făcut o pauză mai lungă şi o primă „lecţie de geografie”. A doua a fost pe vf. Cheia Bandii, de unde panorama e şi mai impresionantă. Revedeam spre vest locurile parcurse în primele zile, spre est traseul ce-l vom urma mâine când ne vom muta tabăra, spre nord culmea Sâmbetei pe care începem să coborâm. Descoperim un marcaj mai recent cu punct albastru, care nu e pe hărţi şi de care nu ştia nici dl. Dinu. Îl urmăm pe poteca ciobănească până în şaua de dinainte de vf. Cațaveiu, de unde marcajul continuă spre dreapta, către vf. şi refugiul Trăznita şi satul Lisa, cum citisem pe o săgeată de pe un stâlp de marcaj.

Continuăm o vreme pe versantul vestic al Cațaveiului, iar când ne apare în faţă şi mai jos Piatra Caprei, începem să coborâm pe panta ierboasă, cu scopul de a ajunge la potecă marcată cu punct albastru, care duce pe curba de nivel spre Piatra Caprei. Nu bănuiam că această coborâre va fi aşa de lungă, că va trebui să căutăm zone ierboase printre întinsele jnepenişuri. Pe măsură ce coborâm, ierburile sunt tot mai neatinse, necălcate şi nemâncate de oi şi tot mai înalte şi invadate de multe tufişuri. Pe cei din faţă îi vedem doar de la brâu în sus. Din mers prin aceasta „junglă”, admirăm florile şi mai ciugulim afine, apoi şi zmeură. Celor din faţă le e deja teamă să nu trecem peste poteca dorită, fără s-o observăm. Ceea ce a şi păţit Serghei, plecat în recunoaştere şi care s-a tot dus la vale până la cabană şi ratând Piatra Caprei - ținta acestei dimineţi. Norocul nostru este că ajunşi la limita pădurii, Marlene vede un semn de marcaj triunghi albastru pe un bolovan din iarbă mare şi de acolo o urmăm pe poteca greu vizibilă la început, apoi tot mai clară. Dar care, urcă o vreme (!!!) destul de susţinut şi abia apoi traversează pârâul zglobiu. Dincolo de acesta, ne aşteaptă Piatra Caprei, acea frumoasă şi ciudată incluziune de calcar în acest masiv de şisturi cristaline. Vreo 10-15 minute, pe poteca ce se strecoară pe lângă pereţii ei, ne simţim în Piatra Craiului.

Ajunşi în valea Sâmbetei, dl. Dinu urcă (10 minute) până la cabană şi se bucură (şi noi la fel) că-l găseşte şi îl aduce pe Serghei. Acum grupul mare se împarte în trei grupuleţe. Cei mai obosiţi vor urca direct în Fereastra Mare, la corturi. Al 2-lea grup (Cosmin, Mihai, Vlad, Voichița, Cezar, Dana, Andrei, Ibi), după ce se vor opri să ia şi ei o masă caldă la cabană, la ramificaţia marcajelor aflată la vreo 20 minute mai sus, vor urca la dreapta pe marcajul punct albastru spre căldăruşa Răcorele de Sus. Noi, ceilalţi (dl. Dinu, Marlene, Csaba, Serghei, Raluca, Eugen, Cristi şi noi doi), mai coborâm 5 minute pe vale, apoi cotim la stânga pe poteca marcată cu punct roşu care ne scoate după o oră şi jumătate în culmea Drăguşului, la refugiul Lespezi. Trei meşteri făceau reparaţii, refugiul arată acum foarte primitor. Poteca ce o urmăm (o vreme prin pădure şi pe culme, apoi pe versantul ei estic) e marcată tot cu PR şi e mult mai frumoasă decât ne aşteptam. Marcajul PR se termină la intersecţia cu marcajul PA pe care l-am urmat în ziua de duminică prin căldarea Răcorele de Jos spre valea Viștișoara. Continuăm fără marcaj spre căldarea Răcorele de Sus, unde îi vedem pe cei din grupul al 2-lea care urcau deja spre Hornul Răcorele (cel din vest) care este ieşirea în creasta principală. Noi facem o mică pauză de masă şi cu scopul de a ajunge la baza hornului după ce ultimul dintre ei a ajuns sus în Fereastra Răcorele.

Ca şi Hornul Răsucit din Peretele Viștișoarei şi acesta (care e mai mult vâlcel decât horn) are doar o scurtă zona de căţărare mai „delicată”, dar o trecem toţi fără probleme. Ajunşi la corturi după 13 ore de la plecare, nu bănuiam că pentru mine şi Csaba tura nu e încheiată. Pe la ora 22, „bat la uşa” cortului meu doi „turişti” ce se întorceau de pe Moldoveanu epuizaţi fizic şi psihic şi roagă să le facem loc în corturile noastre sau să le împrumutăm nişte haine ca să doarmă sub cerul liber. Aveau doar o frontală muribundă, luna nu lumina prima parte, cea abruptă, a coborârii, pe unul îl dureau rău spatele şi genunchii, abia mergea. Sunt doar nişte inconştienţi, nu accidentaţi, dar conştiinţa de montaniarzi ne îndeamnă să-i însoţim până aproape de cabană. Am mers cu ei 3 ore. Înapoi, la urcuş am făcut doar o oră!! Ne mirăm şi noi de asta! Antrenament neplanificat! Şi ne amintim ce spusesem cu câteva ore mai devreme: „trebuie să fii nebun să cobori de aici la cabană şi să urci înapoi în aceeaşi zi.” Dar de două ori?! La ora 2 din noapte, ne băgăm în saci şi noi, care deveniserăm pentru patru ore salvamontişti de ocazie! În dimineaţa următoare am constatat că din cauza căldurii, o parte din alimente s-au alterat. Însă aici nu suntem singuri şi ne vor ajuta prietenii.

Laci şi Reka

 

Ziua a 5-a. Miercuri, 25 August

Azi ne mutăm tabăra de bază. Ştiam că e o zi mai scurtă. Pentru asta şi pentru că Laci şi Csaba continuaseră tura din ziua de ieri cu o neplanificată tură de noapte, am stabilit o oră mai rezonabilă de plecare: 8! Plecăm cu rucsacii mari spre răsărit, pe versantul sudic al crestei principale a Făgărașilor. De data asta nu mai ţinem creasta, peste denivelări/vârfulețe cum făcuserăm în ziua precedentă. Ci mergem „cuminţi” pe poteca marcată, pe la sud de Colțul Bălăceni, de Cheia Bandii şi de vf. lui Mogoş. Pauză de regrupare la baza piramidei Urlea. Vremea e şi azi superbă.

Pe vf. Urlea era în plan să urcăm în penultima zi (a 7-a). Dar... nu e bine să dăm pasărea din mână (vremea bună), pe cea de pe gard. Aşa că lăsăm rucsacii şi pe unii colegi, şi cei mai mulţi urcăm pe vârful aflat cu doar 25 m sub 2.500. Vârf pe care eu îl priveam şi visam să-l urc în toate zilele senine din anii copilăriei mele în satul natal. Îmi părea cel mai înalt (Viştea şi Moldoveanu erau ascunse de alte vârfuri şi de muchii nordice înalte). Era/este semeţ, piramidal. De pe vârf, facem din nou o lecţie de geografie: vârfuri, culmi, satele făgărăşene. Îi salut prin telefon pe câţiva amici din oraşul Făgăraş! Apoi, în Fereastra Lacului, lăsăm din nou rucsacii în potecă spre bucuria şoldurilor şi umerilor şi coborâm cu toţii la lacul Urlea, unul dintre cele mai faine „ochiuri de mare” din Făgărași. Acum nu mai e nimeni aici în afară de noi. Ne simţim ca fiind proprietari. Ne răcorim, facem plajă, poze. Reveniţi la bagaje, continuăm pe lângă Turnul Lacului. Marlene, Cosmin şi eu ne amintim că pe aici, într-o iarnă, pe schiuri şi cu „dulăpioare în spinare” n-a fost chiar uşor!

Ajungem curând pe vf. Fundu Bandii 2.450 m - din care se desprinde spre sud frumoasa culme Dara - Hartopu-Mușetescu, de 2.501, 2.506, 2.495 m, pe care le vom urca mâine. Azi coborâm spre mult dorita căldare de la obârşia văii Leaota să ne căutăm loc de tabără pe malul acelor lăculeţe pe care de atâtea ori le-am admirat doar de la distanţă: Geamănu de Sus, de Jos, Mioarelor, Roşu (Hârtopu), Mușetescu. Lacul Mioarelor deţine recordul de altitudine al lacurilor glaciare din Carpaţii româneşti: 2.282 m! (Tăul Porţii din Retezat, adevărat că mult mai mare ca suprafaţă, se afla la 2.260 m). E un loc mirific, dar iarba e cu „gâlme” şi e greu de găsit locuri faine pentru cele 11 corturi. Eu şi Marlene ne hotărâm undeva pe un tăpşan. Şi în timp ce ne montăm cortul, mai aruncăm câte o privire în jur şi îi vedem pe colegi, unii cu rucsacii în spinare, alţii fără, umblând de colo-colo „ca găinile bete” :) Dar până la urmă, şi-au montat şi ei corturile, câte 2-3 unul lângă altul sau mai izolate, cum am rămas şi noi, dar am rămas în centru.

La ora 17, noi doi pornim spre Dara. N-a răspuns nimeni invitaţiei de a ne însoţi. Vom afla la întoarcere că ar fi venit Cosmin, dar înţelesese că plecăm să facem turul lacurilor, cum ştia că e în planul iniţial, nu pe Dara atât de dorită de el. În culmea dintre Fundu Bandii şi Dara, constatăm că cerul e înnorat, dar că vârfurile sunt încă libere până departe. După o poză a momâiei de mărimea unui om de pe Dara, ne deplasăm spre vf. Hârtopu, care are o momâie similară. Apoi pe Mușetescu, unde momâia e mai mică. Studiem culmea vestică a „furcii”, numită Brâul Dârei, al cărui versant dinspre noi e cam abrupt. Observăm totuşi că dintr-o șa mai adâncă, s-ar putea coborî în valea Dara. Acest amănunt ne va fi de folos mâine, pe o ceaţă deasă. Coborâm apoi pe „spinarea” care desparte căldarea din dreapta în care e cuibărit lacul Roşu, de cea din stânga, în care sunt celelalte lacuri şi în care avem noi corturile. Pe la ora 19 ajungem la „casa noastră”, ne gospodărim şi ne culcăm cam pesimişti, căci vremea dă semne tot mai multe de schimbare în rău. Dar am stabilit cu colegii că dacă nu va ploua, mâine dimineaţă plecarea va fi tot la ora 7, ca de obicei.

Dinu

 

Ziua a 6-a. Joi, 26 August

Muntele Dara! Vârf dintre cele 13 de 2.500 m din România. Eu auzisem încă din iarnă că şi culmile ce se desprind din acest munte se vor parcurge în ediţia a 3-a „Făgăraşii mai altfel”. Am aşteptat această zi cu mare nerăbdare, căci numele de Dara exercita asupra mea o atracţie aşa de mare încât, în urmă cu 2 ani şi jumătate, l-am pus ca prenume fetiţei mele, alături de creştinescul Maria. Am plecat de dimineaţă devreme, la ora 7 (căci dl. Dinu e punctual în fiecare dimineaţă ca un tren elveţian). Ciudat, a fost prima zi în care norii dominau cerul. Am urcat fără multe speranţe că se va îndrepta vremea, căci deja avuseserăm 5 zile cu vreme bună şi aflasem de la prieteni căva trece un front peste noi. De la corturi am ajuns destul de repede pe vârful Dara, unde am făcut un scurt popas şi poza de grup. Am mai pozat şi ceea ce se mai vedea, straturi multe de nori şi ultimele vederi înspre Moldoveanu, încă rezistând împreună cu vecinii Hârtopul Ursului, Galbenele şi Gălășescu Mare asaltului ceţurilor. Înspre est, creasta Făgăraşului arata şi mai rău, mai acoperită de nori. Tot aici, pe vârful Dara, ca de fapt în toate zonele cu belvedere şi nu numai, dl. Dinu şi Marlene au făcut şi un seminar/lecţie de geografie, ca să învăţăm cu toţii cât mai bine numele de vârfuri şi creste. Între studenţii geografi de ocazie aş începe cu Adi-Alex, medicinist, care cunoştea aproape la perfecţie, pe lângă numele de vârfuri şi muchii şi pe cele de localităţi din Țara Făgăraşului. Deh, e făgărașean! La urmă l-aş spune pe prietenul şi colegul meu de cort Mihai zis Mihăilă, care în toată tura s-a străduit să vadă şi muntele Cozia, azi însă nu a reuşit! Şi mult s-a mai muncit săracu să reuşească asta. Şi alţii din grup au încercat să-l ajute, dar în zadar...

Mai departe coborâm într-o şa unde păşteau... 8 cai (la aproape 2500 m!), pe care dl. Dinu şi Marlene îi văzuseră şi aseară. Ei ne explică şi tactica cu care se apără caii şi boii de atacul lupilor şi ursului. Pornim spre şi pe culmea dinspre vest a acestei „furci”, culme numită Brâul Darei. O străbatem prin ceaţă; e cea mai ceţoasă jumătate de zi a întregii ture.. Ţinem culmea cu ajutorul gps-ului mânuit de Marlene. Apoi, datorită observaţiilor din ziua precedentă făcute de dl. Dinu şi Marlene, găsim şaua din care să părăsim culmea spre stânga şi coborâm pe feţe destul de abrupte, dar în siguranţă spre valea Dara. La un popas pentru reenergizare, eu, plecat în recunoaştere, reuşesc să mă rătăcesc puţin prin ceaţă. Ajungem apoi la firul apei şi urcăm mai departe pe valea Dara. Întâlnim şi un bordei ciobănesc ce fusese de curând folosit, eu beau apa luată chiar din valea Dara. Apoi spre surpriza noastră vremea devine tot mai bună, ceaţa şi norii dispărând încet din peisaj. Aşa că nu mai continuăm pe vale, ci urcăm direct spre culmea din dreapta noastră: Mușetescu şi apoi spre vârful cu acelaşi nume, loc în care are loc încă o bifurcare a culmii. Momâia de pe el e mai mică decât cele de pe Dara şi Hârtopu şi cei mai mulţi muncesc şi refac momâia, să aibă şi ea înălţimea cam cât un om. Între timp, Eugen şi cu mine mai învăţăm câte ceva despre fotografie de la Marlene.

De aici, Laci şi Reka pleacă direct spre Lacul Roşu. Noi alegem un traseu mai lung, continuând o vreme pe culmea estică - Bouretu. Când ajungem şi noi la lac, constatăm că e foarte frumos şi fotogenic, chiar dacă soarele îl mângâia şi pe el ca şi pe noi, dar cu pauze. Unii mai obosiţi adorm, alţii, ca Voichița şi Vlad se odihnesc doar, alţii mănâncă afine, Andrei visează la ospăţuri pe bază de carne, multă carne, fie ea şi de marmota, Ibi visează la un ciolan maaare cu fasole, Serghei face turul lacului prin apă, alţii facem iar poze (şi eu am trecut de o mie de poze în cele 8 zile de altfel de Făgăraşi).

După mai bine de o oră, coborâm spre valea Leaota, găsim un splendid canion continuat cu cascadă, pe care Laci şi Reka, în ziua următoare aveau să îl urce de jos, de la baza cascadei. Unii stau sus pe marginea canionului şi admiră adâncimea lui, iar alţii fac poze de la distanţă. Serghei, curios şi neobosit ca de obicei, îl cercetează îndeaproape. Raluca coboară câţiva paşi pe un tăpşan de pe care nu e de dorit a-ţi pierde echilibrul, dând privitorilor de la distanţă uşoare emoţii. Cel mai fericit trebuie să fi fost Mihăilă, care, datorită tricoului portocaliu, s-a specializat în a fi personaj foto şi care a coborât, uşor bosumflat, de la jumatea urcuşului până aproape de apă să ne fie pata de culoare în poze. Şi chiar a reuşit să fie o pată de culoare.

Începem urcuşul spre cele două lacuri Gemene. Ziua încă ne oferă surprize una după alta. Întâi parcurgem o zonă cu bolovani ca în Retezat, după cum bine a observat Cezar, numai buni de mers sărind dintr-un bolovan pe altul. Apoi găsim un lac acoperit cu un fel de paie. Când credeam că nimic nu ne va mai surprinde, lacurile Gemene ne-au primit cu o culoare albastră ca de mare, pentru mine iar surprinzător. De altfel toate lacurile pe are le-am vizitat erau neaşteptat de curate şi limpezi, iar lumina, ştiţi deja, diferă pe tot parcursul zilei. Însă eu tot nu m-aş fi gândit că un lac din Făgăraşi poate fi albastru exact în aceeaşi nuanţă ca şi marea.

Finalul zilei ne-a adus la corturi obosiţi, dar şi fericiţi. Aici ne aşteptau Laura şi Adi-Alex, care, de pe Dara, nu au mers mai departe, nefiind atât de optimişti ca noi, ceilalţi. Dar să nu uităm că şi odihna face parte din bunul mers al lucrurilor. Eu nu mă opresc decât pe înserat cu pozele, iar acum încerc să mai prind cu zoom-ul bucata de Piatră Craiului care se tot vedea la orizont, în lumina roşiatică a apusului iar dincolo de ea - Bucegii...

Epilog. În seara zilei următoare, care preceda plecarea din acest „rai pământean”, eu urc încă o dată cu Mihăilă pe vârful Dara, ca de acolo să ne luăm la revedere de la creasta Făgăraşului. Vizibilitatea e perfectă; acum vedem şi Penteleul, Ciucașul, Bucegii, Piatra Craiului, Postăvaru, Piatra Mare şi Măgura Codlei, alţi masivi din Carpaţii Meridionali şi zicem noi chiar şi din Apuseni. Ăă, era să uit: vedem şi un colţ din... Cozia! Avem şi dovezi!

Cosmin

 

Ziua a 7-a. Vineri, 27 August

E dimineaţă... Cobor încet de pe aripile viselor şi deschid ochii... Sunt tot în tabăra de lângă Lacul Mioarelor, alături de colegii CAR-iști. În jur e linişte deplină, toată lumea încă savurează ultimele minute din odihna dulce şi binemeritată. Din nou m-am trezit mai devreme, aşa cum am făcut în fiecare zi. Ceasul biologic, nerăbdarea din suflet şi dorinţa de a porni la drum îşi fac treaba cu brio. Dar azi nu îndrăznesc să-mi arunc privirea afară din cort, ca să mai amân puţin aflarea verdictului pe care natura ni-l va oferi... În funcţie de vreme, ne vom pregăti bagajele mici pentru a savura frumuseţile zilei a şaptea sau vom porni spre casă, părăsind meleagurile care ne-au ţinut „departe de lumea dezlănţuită”. Aşteptarea îmi e întreruptă în scurt timp de un glas: „Ce senin e cerul!” Da, Munţii Făgăraşului au hotărât să ne mai ţină puţin în sânul lor, oferindu-ne încă o zi de hoinăreală... Şi ce zi!!! Fără a mai simţi niciun strop din oboseala de ieri şi plină de nerăbdare, îmi arunc privirea afară pentru a-mi contopi lumina din suflet cu razele soarelui. Mă întâmpină Lacul Mioarelor şi apa lui rece îmi oferă certitudinea că ceea ce văd nu e un vis: Culmea Leaota la est şi culmea Dara-Mușetescu-Bouretu la vest formează o fereastră prin care se văd spre sud Munţii Iezer-Păpușa. Am impresia că sunt atât de aproape încât îi poţi atinge cu mâna sau măcar ajunge din câţiva paşi. Dar mirajul dispare repede, gonit de realitate şi rămâne doar dorinţa de a cutreiera cândva prin acele locuri, acum atât de inaccesibile.

Începem să ne pregătim de plecare, vegheaţi de soarele şi luna care îşi aruncă ocheade pe deasupra lacului, sfidând străvechile legende care i-au sortit unei singurătăţi veşnice. În formaţie completă (23 de oameni), ajungem pe malul Lacului Geamănul de Sus, unde facem o scurtă pauză de regrupare, învioraţi de murmurul vesel al unui pârâiaş din apropiere, care parcă încearcă să estompeze sentimentul de tristeţe ce tinde să mă cuprindă la vederea unui bordei de sterpe, acum lăsat în paragină. Am aflat că tot mai multe stâne au această soartă, munţii devin tot mai văduviţi de turmele de oi, devin tot mai trişti şi ei. Însă nu am timp de irosit pe gânduri triste, pentru că pornim plini de energie spre Culmea Leaota, însoţiţi de o adiere uşoară, care mai îndulceşte îmbrăţişarea caldă a soarelui.

Următoarea pauză de câteva minute are loc deasupra Lacului Zârna, de unde putem admira Curmătura Zârnei, Fața Unsă, Muntele Langa şi Izvoru. Iar în depărtare Berevoiescu, Piatra Craiului şi Bucegii. Privim de sus lacul Zârna, care ne întâmpină cu şuviţe aurii fluturând în bătaia vântului. Admirăm mărturii geologice ale unor vremuri străvechi când pe aceste meleaguri nu existau oameni ai căror ochi să vadă giganţii care au pierit, lăsând doar urmele paşilor de gheaţă, morene şi lăculeţe cu apă cristalină, urme pe care păşim azi cu puterea imaginaţiei, maşină a timpului creată de sufletele noastre. Şi, parcă pentru a ne confirma senzaţia că păşim prin locuri unde timpul se scurge altfel şi lucrurile scapă înţelegerii noastre, descoperim un platou presărat cu pietre rotunde, aşezate într-o ordine misterioasă... pură coincidenţă a naturii sau sensuri tainice, ascunse celor neiniţiaţi? Continuăm încă o vreme pe culmea Leaota. Apoi coborâm spre stânga, spre Lacul Jgheburoasa aflat într-un adevărat căuş de frumuseţe. Pe malul acestuia, facem o pauză ceva mai lungă. Toropiţi de soarele nemilos, hotărâm să testăm răceala lacului glaciar şi păşim pe covorul catifelat de sub apă, înconjuraţi de zecile de broscuţe care sar în toate direcţiile, speriate de meteoriţii căzuţi din cer, ce le tulbura siesta. Dar apa ce ne primeşte cu ospitalitate îşi păzeşte cu străşnicie secretele, căci nu ne lasă să ne îndepărtăm prea mult de mal, ci ne ameninţa cu pământul moale, ce pare a se deschide sub picioarele noastre, pentru a ne înghiţi pe vecie. Odihnă ne este întreruptă de o turmă de oi care vine să-şi revendice locurile stăpânite din moşi-strămoşi. După câteva încercări de-ale Ralucăi de a-şi însuşi limba „miorească” şi de a închega un dialog cu vietăţile behăitoare, ne ridicăm să continuăm călătoria.

Laci (Lotzi) şi Reka urcă înapoi în culmea Leaota, din care ei hotărâseră de ieri ca azi să coboare spre dreapta în valea Leaota, atraşi de cascadele acesteia şi de micul, dar impresionantul canion pe care cu toţii îl văzuserăm ieri de sus. Înainte de a porni mai departe, nu pot să nu mă întreb de ce şi-ar dori cineva să părăsească acest colţişor minunat de natură, aflat departe de lumea meschină şi „civilizată”, o adevărată oază de linişte şi puritate, în care fiecare moment petrecut este de nepreţuit pentru cei veniţi din oraşele unde natura joacă doar rol de decor. Coborâm pe al doilea prag glaciar al văii Zârna (mai sus, pe primul prag este - nevăzut de aici - lacul cu acelaşi nume ce-l văzuserăm de sus) pentru a urca apoi în Curmătura Zârnei, trecând pe lângă noul refugiu. De aici urmăm poteca marcată cu punct roşu care duce spre fosta cabana Urlea, de care dl. Dinu ne spune că a fost părăsită şi acum e devastată şi ruinată.

Trecem pe lângă încă o turmă de oi care „îşi fac siesta”; păşim cu grijă, ca să nu le tulburăm odihna şi ne oprim pe malul pârâului Urlea pentru propria pauză de leneveală. Aşa ajungem să ne bălăcim într-o bulboană şi, învioraţi de apa rece, ne uscăm pe mal, încercând să capturăm ultimele raze de soare, înainte de a ataca Curmătura Moşului dintre vârfurile Moşul şi Moșuleața. Aici avem parte de o hartă naturală şi de încă una din lecţiile de geografie la faţa locului, atât de diferite de înşiruirea seacă de denumiri pe o foaie de hârtie din anii de şcoală. Dl. Dinu ne şi întreabă, dar ne şi spune numele satelor din Țara Făgăraşului şi vârfurilor pe care le vedem: Cațaveiu, Trăsnita, Colţii Brezei, Moşu. Dintre noi, cei „seminarizaţi” se detaşează net prin răspunsuri corecte Adrian-Alex, care e făgărăşean ca şi dl. Dinu. Soarele, care ne aţinea calea dis-de-dimineaţă, ne priveşte din nou în ochi, de data aceasta în timp ce urmăm poteca pe marcajul triunghi roşu spre vf. Somnului şi Vârful Urlea. Aici mai urcaserăm şi în ziua în care ne-am mutat tabăra, dar facem şi acum o pauză căci e atât de frumos tot ce vedem.

Ne va fi atât de dor de aceste panorame! Apoi ne întoarcem agale spre corturi, nu înainte de a lua parte la o scurtă şedinţă. Căci nu toţi vor să ridice tabăra mâine dimineaţă, unii vor un final apoteotic: să meargă 2-3 ore la lumina lunii. Un grup de şase vor pleca la ora 22. Alt grup, 7 la număr (şi eu printre ei!), vor pleca mâine dimineaţă la ora 4. Toţi 13 vom merge călăuziţi de astrul argintiu. Alţi 10 hotărăsc să aştepte lumina, încercând să amâne cât mai mult despărţirea de munţii ce ne-au găzduit timp de o săptămână cu o excelentă ospitalitate. Şi astfel, într-o zi ploioasă, cu gândul la clipele însorite din Făgărași şi pe acordurile lui Edvard Grieg, sfârşesc ceea ce se dovedeşte a fi o palidă umbră a experienţelor trăite în săptămâna care a trecut, pentru că sentimentele sunt rebele şi nu se lasă atât de uşor prinse în cuvinte fără a-şi pierde din strălucire.

Laura Hurdubaea 

 

Epilog
Primul grup de „lunatici” (Marlene, Dinu, Adi-Alex Pop, Cristina Jurcovan, Eugen Popovici, Cristi Schipor) ne luăm rucsacii în spinare la ora 22. Astrul nopţii răsărise la ora 20.46, aşa cum aflase Marlene de pe GPS. Chiar ieşiserăm din cort să vedem minunea: „Iat-o! Plină, despre munte / Iese luna din brădet / Şi se-nalță-ncet, încet, / Gânditoare ca o frunte de poet.” (George Coşbuc). De data asta n-a ieşit din brădet, dar se înalță cum spune Poetul! Nu găsesc cuvinte să descriu ce am simţit în cele două ore până în Fereastra Mare a Sâmbetei. Luna luminează peisajul „a giorno”. N-avem nevoie de frontale! La ora 24 suntem în Fereastră. Dar vântul bate cam tare, ne e teamă să nu ne „fure” ceva obiecte în timpul montării corturilor şi că rafalele sale ne vor întrerupe des somnul. Aşa că aprindem frontalele, deoarece intrăm în conul de umbră şi mai coborâm încă o oră până la un fain loc pentru 3-5 corturi, sub Colțul Bălăceni, unde Marlene, fratele ei şi câţiva prieteni mai dormiseră cândva. La ora 1.30 a zilei de sâmbătă, suntem deja toţi şase în braţele lui Morfeu.

Dinu

 

Ziua a 8-a. Sâmbătă, 28 August

Pentru mine şi pentru ceilalţi cinci „lunatici” din prima serie, ultima zi a turei începe la ora 7 când, lângă cele trei corturi ale noastre montate la ora 1 din noapte sub Colțul Bălăceni, ajung cei 7 romantici-lunatici din seria a 2-a: Csaba, Laura Giurgea, Serghei, Raluca, Laura Hurdubaea, Cosmin şi Mihai care plecaseră la ora 04:00 din tabăra din căldarea Leaota. Patru dintre noi (Adi, Cristina, Eugen, Cristi) ne strângem repede corturile, ne facem rucsacii să-i însoţim. Înainte de a pleca la vale, doamna Marlene propune un nou ritual de bun rămas: ne aşezăm toţi în cerc ținându-ne unii de alţii ca la horă şi, în tăcere, ne gândim câteva zeci de secunde la cât de minunat a fost totul în această tură: vremea, locurile văzute, oamenii.

Cu urări calde şi strângeri de mână îi lăsăm pe dl. Dinu şi d-na Marlene la cort, pentru a aştepta sosirea celor 10 din a treia echipă, care ştiam că vor pleca din ultima tabără pe la ora 8. Noi, cei 11 mai facem bineînţeles un scurt popas la Cabana Valea Sâmbetei. Aici fiecare scoate ultimele resurse alimentare punându-le la dispoziţia celorlalţi. După ce ciugulim câte puţin din toate, după ce stoarcem şi ultima picătură de miere din sticlă Laurei, luăm câte o bucată din halvaua pusă la bătaie de Serghei. Apoi continuăm coborârea, veseli şi binedispuși (Raluca şi Cristina cântând chiar pe o bună bucată din drum), entuziasm care răbufnea din noi nu atât datorită faptului că ne întoarcem acasă, cât datorită energiei acumulate în aceste 7 zile petrecute pe munte.

La ora 10:30 ajungem la maşini, în parcarea de lângă cabana Floarea Reginei. La 11:15 ne îmbarcăm şi pornim. Mihai şi Cosmin spre Braşov, ceilalţi spre Sibiu-Cluj. De pe şoseaua paralelă cu Oltul, ne mai aruncăm privirile asupra frumoaselor creste ale Făgăraşilor, hotărâţi să-i luăm din nou la picior cât mai curând posibil. De la giratoriul de lângă Tălmaciu, facem o mică abatere către defileul Oltului, la mult visatul restaurant din Boița unde mâncăm pe săturate şi apoi pornim din nou spre Cluj.

Cristi

 

Epilog

În aceeaşi zi, 10 dintre cei 23 de „finalişti”, au preferat să-i mai sărute încă o dată soarele în căldarea Leaota: Andrei şi Ibi, Florin şi Adela, Vlad şi Voichita, Laci şi Reka, Cezar şi Dana. Primii 8 dintre ei au coborât prin Fereastra Mare a Sâmbetei şi pe la 10.30 au ajuns la noi - Dinu şi Marlene. Noi aveam bagajele pregătite şi îi aşteptam făcând plajă. Cezar şi Dana, rămaşi mai în urmă, au folosit un traseu mai scurt: din vf. Cheia Bandii pe marcajul PR. Ne-au găsit la Floarea Reginei, unde tocmai terminaserăm de mâncat. Ne-am luat rămas bun unii de la alţii şi am pornit spre casele noastre. Cu sufletele pline de recente şi frumoase amintiri, pline de bucurii. Ţinând legătura telefonic, am evitat blocajul produs pe şoseaua Sibiu-Sebeş de românii ce se întorceau în Italia, Spania..., deviind prin Copşa Mică-Blaj-Teiuș. Şi reducând viteza în locurile în care Voichi (din maşina lui Andrei) ne anunţă că ne aşteaptă radare. Veneam spre casă, dar sufletele ne rămăseseră în acel rai de linişte şi frumuseţe în care ştim că ne vom întoarce cândva...

Dinu