Iarna în Munții Bucegi, Vârful Omu și Iarna în Munții Ciucaș, Vârful Ciucaș

28.02.2026 | Ziua ascensiunii – Vârful Omu (+1800 m diferență de nivel)

Aveam de mult în minte să fac o astfel de tură. Iarna aceasta am stat constant cu ochii pe evoluția vremii din zona Platoului Bucegi, așteptând o fereastră favorabilă care să permită ascensiunea spre Vârful Omu. Platoul Bucegi este notoriu pentru rafalele puternice de vânt și pentru cantitățile mari de zăpadă afânată, ceea ce face ca o astfel de tură să necesite răbdare și o planificare atentă.

Tura a început cu mici impedimente. Inițial fusese planificată pentru weekendul 20–22 februarie, însă, din cauza condițiilor meteo neprielnice (vânt de peste 70 km/h, literalmente „care te dă pe spate”, și risc de avalanșă 4+), am luat decizia de a o amâna pentru weekendul de trecere dintre anotimpuri.

Din păcate, înainte de plecare, nu doar vremea ne-a rezervat surprize. Cazarea stabilită inițial a avut probleme serioase — inundații care „nu erau compatibile cu locuitul”. Așa că, și de această dată, a trebuit să ne adaptăm și să căutăm rapid o alternativă în zona Râșnov, cu doar o seară înainte de plecarea în tură. Din fericire, am reușit să rezolvăm situația la pensiunea Rem’s, unde am găsit condiții foarte bune și o gazdă primitoare, plină de povești interesante.

Cu toate aceste dificultăți, am fost plăcut surprins să văd că mulți dintre cei înscriși inițial în tură nu au renunțat și au decis să rămână. Atunci mi-am dat seama că voi avea alături parteneri de tură determinați, oameni pe care te poți baza și care nu se lasă ușor descurajați în fața obstacolelor.

Planul inițial era să parcurgem sâmbătă traseul clasic Râșnov – Valea Glăjeriei – Mălăiești – Hornul Mare – Vârful Omu, iar duminică să avem o activitate mai relaxantă în zonă, posibil o tură de schi lejeră (care, în final, pentru unii dintre noi s-a dovedit a fi ceva mai puțin „lejeră” ).

Zis și făcut: ne-am pus rucsacii încărcați cu piolet, colțari, bețe de trekking și, nu în ultimul rând, cremă de soare, schiurile pe mașini și am pornit vineri seara către cazarea din Râșnov. Chiar înainte de plecare am primit un mesaj spontan de la o membră CAR, Ioana, care a dorit să ni se alăture ca al 11-lea participant. I-am spus că suntem deja pe picior de plecare, însă, cum ea urma să vină din Câmpina, am stabilit să ne întâlnim dimineața, la începutul traseului din Valea Glăjeriei, la ora 7.

După noaptea petrecută la cazare, am plecat spre punctul de pornire al traseului, pe un drum anevoios, unde scuturile mașinilor au fost puse serios la încercare. Am ajuns la start în jur de ora 7 și, după ce ne-am „împodobit” rucsacii ca niște pomi de Crăciun cu echipament, am tras bine bretelele, am desfăcut bețele și am pornit la drum, fiind printre primele mașini parcate la intrarea pe traseu.

Ioana nu era la start la ora stabilită și, neavând semnal în zonă, am presupus inițial că a decis să nu mai vină. Din fericire, aveam să ne înșelăm.

Urcarea prin pădurea din Valea Glăjeriei a fost antrenantă și ne-a pus serios la treabă, testând din plin respirabilitatea hainelor merino. Semnele erau bune: zăpada avea o consistență favorabilă, lucru confirmat și de schiorii de tură întâlniți pe traseu. Odată ajunși la Mălăiești, am făcut o pauză scurtă pentru un ceai cald și o replanificare în funcție de condițiile din teren.

Știam încă de acasă că zăpada urma să fie consistentă și afânată, motiv pentru care veniserăm cu toții echipați cu rachete de zăpadă. Totuși, după câteva discuții cu cabanierii, am realizat că nu vom avea neapărat nevoie de ele și am decis să lăsăm această „povară” la cabană. Pentru a economisi timp, am pus colțarii direct în picioare și am pornit spre Hornul Mare. Pe traseu am avut parte de o reîntâlnire neașteptată: Ioana. Deși plecase mai târziu de la baza traseului, s-a mișcat foarte bine și ne-a ajuns din urmă.

Ajunși la baza hornului, am pus căștile de alpinism, iar câțiva dintre noi și-au scos pioletul de pe rucsac. Cei mai experimentați au considerat că bețele sunt suficiente pentru parcurgerea hornului, în condițiile de zăpadă foarte bune de care am avut parte. La ieșirea din horn, soarele ardea aproape ca într-o zi toridă de vară, așa că am aplicat cremă de protecție solară, ca niște adevărați alpiniști.

După parcurgerea crestei, am ajuns în cele din urmă pe Vârful Omu (2514 m), unde am luat o pauză mai lungă pentru a admira împrejurimile. De la această altitudine puteam observa cu ușurință Vârful Coștila, creasta Pietrei Craiului, Munții Făgăraș, Munții Ciucaș și Munții Baiului, toți încă acoperiți de stratul proaspăt de zăpadă căzut în zilele anterioare. Având un timp bun la urcare, am decis să prelungim pauza pe vârf, iar câțiva dintre noi au mers spre vârfurile din vecinătate: Vârful Morarului și Vârful Ocolit (Bucura–Dumbrava).

La întoarcere, pe creastă, o parte dintre participanți au ales să coboare pe Hornul Mic, pentru un plus de adrenalină. În drum spre cabana Mălăiești ne-am întâlnit din nou cu schiori de tură care se bucurau de condițiile excelente de zăpadă; recunosc că am simțit o ușoară invidie, după ce îmi lăsasem schiurile la mașină 🙂.

După ce ne-am recuperat rachetele de zăpadă, am pornit rapid spre mașini. Coborârea prin pădure a durat de această dată puțin peste o oră, fiind o adevărată relaxare după efortul susținut al urcării.

După o tură atât de solicitantă, am mers să luăm masa la elegantul restaurant „La Promenada” din Râșnov, unde ne-am bucurat din plin de mâncare bună și de sunetul clapelor de pian live. Tot aici am dezbătut și traseul „relaxant” al zilei următoare. Deși planul inițial era o urcare pe Postăvaru pe schiuri, cu coborâre pe pârtie, am decis că ar fi prea lejer și prea complex logistic. Așa că am concluzionat că avem nevoie de o tură de schi de tură adevărată și am ales Munții Ciucaș. După cină, ne-am retras la cazare, unde am stat la povești până târziu.

01.03.2026 | „O plimbare relaxantă” – Vârful Ciucaș (+804 m diferență de nivel)

După o zi lungă și solicitantă în Bucegi, ziua următoare avea să fie, cel puțin teoretic, mai relaxată.

A doua zi, Raul a decis să plece spre creasta Pietrei Craiului. Mihai și Claudia nu au mai venit cu noi, iar Ioana, de această dată, nu a mai apărut pe traseu în mod neașteptat. Restul grupului am pornit spre Munții Ciucaș, cu urcare prin Pasul Bratocea.

Inițial nu aveam un plan foarte bine conturat; căutam câteva pante bune pentru schi de tură, nu neapărat ascensiunea până pe vârf. Totuși, având parte de condiții meteorologice foarte bune, am decis că ar fi păcat să nu profităm de ocazie și să urcăm pe Vârful Ciucaș.

Zis și făcut: am plecat spre vârf fiecare după preferințe — unii pe schiuri de tură, alții pe varianta clasică, pe bocanci. Din păcate, Dragoș, Anuța și Bogdan au fost nevoiți să se întoarcă mai repede spre Cluj, astfel că ascensiunea finală s-a făcut într-un grup mai restrâns: Mihai, Tünde, Marcel, Maria, Ștefan și subsemnatul.

Ștefan a fost, de departe, cel mai rapid dintre noi. În timp ce noi ne bucuram de „plăcerea” urcării la deal pe schiuri, el era deja pe coborâre, venind de pe vârf pe bocanci. Drumul până pe vârf, parcurs pe schiuri, a fost plăcut și antrenant; faptul că aveam aderență bună pe aproape toată zăpada (mai puțin pe gheață) ne-a deschis noi dimensiuni de deplasare.

După atingerea vârfului, eu am decis să cobor mai rapid spre mașină, pe clapari, în timp ce Marius, Marcel, Maria și Tünde au ales să profite de condiții și să coboare pe schiuri atât cât le-a permis zăpada. Am ajuns mai repede la mașină decât ceilalți patru, însă finalul traseului ne-a prins pe toți cu frontalele aprinse — ultima parte fiind o experiență inedită de schi la frontală.

O tură care ne-a cerut mult, dar care ne-a oferit pe măsură: vreme bună, provocări reale și o echipă care a făcut diferența.