Paștele pe două roți în Munții Măcin

Planul a fost simplu: trei zile de pedalat într-un loc diferit de toate celelalte în care fusesem împreună cu pasionații de două roți din CAR Cluj. Munții Măcin sunt o adevărată insulă montană, ridicată din câmpia care îi înconjoară, un loc în care peisajul se schimbă brusc și neașteptat.

Cu o săptămână înainte de plecare, însă, lucrurile au început să se complice.
Prognoza nu arăta deloc prietenos: temperaturi scăzute, vânt și ploi răzlețe. Prognoza meteo împuținase numărul celor care urmau să ia cu asalt Măcinul și reușise, cumva, să strecoare îndoiala și în sufletul meu.

                                                                          Oare merită cei 600 de kilometri și 8–9 ore de condus?

Am mai fost în situația în care am ales să stau acasă din cauza unei prognoze meteo nefavorabile, iar ziua respectivă s-a dovedit a fi una cu cerul cel mai albastru din câte am prins.

Așa că am adunat trupa care mai rămăsese: eu, Claudia și veșnicul Romeo, plus doi prieteni din afara CAR-ului, aceiași care îmi arătaseră tainele Măcinului cu un an în urmă, Cosmin și Cristina din Câmpina.

Eu și Claudia urma să plecăm de joi, ca să prindem și ziua de vineri pe bicicletă, în timp ce Romeo și cei doi amici ai noștri urmau să ajungă abia vineri seara.

Am avut o zi întreagă, cât am condus, să rumeg decizia de a merge spre Măcin, mai ales că, până acolo, am trecut prin toate anotimpurile: aproape vară prin județul Alba, toamnă rece, cu nori grei pe lângă Făgăraș, iarnă în toată regula, cu ninsoare pe lângă Brașov — unde am și schimbat direcția, luând-o prin Vălenii de Munte în loc de Întorsura Buzăului (ningea de rupea, iar eu trecusem deja la anvelopele de vară). Apoi, înainte de Buzău, ne-a prins o furtună de vară, cu ploi torențiale.

Am fost la un pas să spun „gata” și să schimbăm macazul spre Mehedinți, unde prognoza părea mult mai prietenoasă pentru cei dornici să stea pe-afară.

Mi-am amintit atunci de vorbele unui prieten care își petrece mult timp prin Dobrogea și Bărăgan:

                      „Du-te liniștit, că Măcinul e altă lume. Își face singur vremea. Pe lângă plouă de rupe, iar acolo te arde soarele.”

Așa că mi-am continuat drumul.

Am ales cazarea la „Plai Dobrogean”, pe care o recomand cu tot sufletul.

Varianta cu cortul, așa cum mi-aș fi dorit inițial, a rămas de data asta doar o idee — vremea nu era chiar de partea noastră.

🌄 Ziua întâi. Primul contact cu Măcinul

Cum ambițiile nu erau foarte mari, am decis să urcăm pe traseul de la Măcin Mountain Fun și să coborâm pe unul dintre traseele care îmi plac mult: Cozluk — „locul cu nuci”, dacă ar fi să traducem din limba turcă. Vreo 20+ km și aproximativ 350 m de urcare.

                                                                                           „Not great, not terrible.”

Am plecat pe la vreo 12, cu speranța că mercurul din termometru va trece de pragul psihologic de 10 grade Celsius. Cu greu a ajuns si-am plecat si noi. Numai că, odată cu noi, s-a trezit și vântul: în loc de 10 grade, simțeai mai degrabă 5–6. 

„Ne-om încălzi pe urcare”, mi-am spus în gând.

Nici eu, nici Claudia n-am dat înapoi.

Cu tot frigul, peisajul compensa din plin: pomi înfloriți în alb, roz și nuanțe roșiatice, și un verde crud de grâu care se întindea cât vedeai cu ochii. Ne-am încălzit sufletul.
Pădurea nu era la fel de verde ca anul trecut, iar urcarea până în șa mi s-a părut mai lungă.
Probabil și pentru că am gresit un pic traseul, dar nu mai intru în amănunte.

Pe sus, prin pădure, am mai întâlnit doar doi bicicliști, comparativ cu anul trecut, când nu mai aveai loc de ei. Și ei erau cu buff-ul tras peste față, în haine groase, negre, pe biciclete negre — ca doi haiduci moderni. Ne-au spus că traseul e perfect ciclabil, apoi ne-am despărțit cu urări de sărbători fericite. Era totuși Vinerea Mare.

Cozluk ne aștepta zâmbind (pe bune, e marcat cu un soare care râde), ca și cum știa că urma să fie proba de foc pentru noua bicicletă full-suspension a Claudiei.

Și asa a și fost. Furca și suspensia spate au înghițit fără milă grădinile de stâncă, iar bicicleta a făcut exact ce trebuia. Claudia îmi sufla în ceafă. Cosmin avusese dreptate încă de anul trecut, când mi-a spus, în Bucegi, pe coborârea spre fosta cabană Guțanu, că odată ce va trece pe full-suspension, lucrurile se vor schimba.

Am ajuns amândoi la baza traseului cu zâmbetul până la urechi.

Ce mai coborâre…

Am încheiat ziua la restaurantul „Popas Laura”, unde ne-am întâlnit cu Cosmin și Cristina. Romeo era încă pe drum, dar urma să ajungă și el în scurt timp.

🌄 Ziua a doua. Le Grand Tour de Măcin

A doua zi am predat ștafeta lui Cosmin, care urma să conducă tura și să lege, în stilul lui, mai multe porțiuni frumoase din Măcin — mai ales că ei aveau în plan să plece duminică.

                                                                                         Așa că… totul sau nimic.

Urma să urcăm prin același loc ca vineri, să continuăm pe traseul de creastă până pe vârful Țuțuiatu, apoi spre Căpușa, să coborâm la barieră și să ne întoarcem pe la obârșiile Jijiei. De acolo, printr-o frumoasă pădure seculară, urma să urcăm din nou spre vârful Țuțuiatu. Coborârea spre Greci era bătută în cuie… dar despre asta, mai încolo.

Vremea se arăta mai prietenoasă, cu mai puțini nori și, implicit, mai cald. Am plecat în jurul orei 10. Pentru mine și Claudia, peisajul a fost neschimbat până la capătul superior al traseului Cozluk. De acolo, am continuat pe poteca turistică, direct spre vârful Țuțuiatu.

Am mai întâlnit bicicliști și chiar doi alergători, ba chiar am schimbat și câteva glume cu doi turiști, la o pauză sub vârful Moroianu I.

Natura era, însă, destul de în urmă față de anul trecut. Nici broaște țestoase nu am întâlnit pe traseu. Măcar m-au lăsat în pace insectele.

Am ales să ne luăm la trântă cu urcarea pe vârful Țuțuiatu. Anul trecut am urcat pe o potecă diferită și am cărat bicicletele în spate până sus. De data asta, am ales linia directă. Pământul era suficient de umed cât să ofere aderență, fără să alunece roțile pe urcarea aprigă. Unii, electrificați, au urcat din prima. Alții… cu o pauză de respiro.

Ajunși sus, a ieșit soarele. În zare, sclipea Dunărea. Am dat binețe tuturor celor întâlniți, ne-am lăudat ce zmei suntem, am făcut poze și am început coborârea de pe Țuțuiatu pe faimoasa potecă Reverso. 

Pe mine m-au lăsat primul să aflu dacă sunt lemne căzute pe traseu. N-au fost. Așa că i-am dat blană.

Am și filmat… sau cel puțin așa crezusem. A fost suficient de rece cât să nu mai funcționeze GoPro-ul. Măcar am făcut poze.

Ne-am realimentat cu apă de la Izvorul Italienilor și apoi direct pe Căpușa. N-am stat mult, pentru că urma o coborâre lungă până la bariera de la capătul potecii turistice. Pfuai, ce dor mi-a fost de coborârea aia.

„Ia-o înainte, că știu că vrei să-i dai”, mi-a spus Cosmin.

Cristina mergea mai atent, după un accident minor la cățărat, dar suficient cât să-și menajeze umărul.
Claudia venea după mine, atentă la trasee, să vadă cum abordez curbele și cu ce viteză intru în ele :-)

Ne-am mai regrupat o dată, parcă, înainte să ajungem la barieră.

Poteca era impecabilă. Aderență perfectă. Puteai să intri în curbele înclinate ca omul-păianjen, aproape perpendicular pe verticală.

Superb!

Am ocolit prin dreapta pădurea al cărei nume doar Cosmin îl știe și ne-am îndreptat spre o stână din vale, pe ceea ce urma să fie coborârea preferată a lui Romeo - pe iarbă, pe urmele unui drum demult uitat. Era o iarba scurtă și verde, cu un miros amețitor de primăvară.

Am coborât acel segment ca turcii la atac. 

Ne-am mai calmat adrenalina pe drumul șerpuitor de la Obârșia Jijiei și am luat-o prin pădurea seculară, înapoi spre Țuțuiatu.

O urcare lungă și plictisitoare, vorba lui Romeo.

Noroc că a pus Cosmin un pic de sare și piper.
În ideea de a nu urca înapoi pe vârful Căpușa, am luat-o pe o altă potecă, care, bineînțeles, a început să coboare din nou, până la baza unui push-bike serios.

Romeo a exclamat:
                                                                „Asta pentru mine ați făcut-o! Mi-ați pus capac!” 

S-a ambiționat și a urcat-o toată, cu ultimele rezerve de baterie.
Mai avea 5%.

„Mnoh”, mi-am zis, „mai găsește Cosmin o urcare și trecem pe raw power.”

Era totuși sărbătoare, iar eu aveam un chef nebun de coborârea pe renumita potecă „La Vagoane”.

Și atunci, ca prin minune, a ieșit soarele să ne lumineze poteca.

Invitat să o iau înainte, n-am stat pe gânduri.
Claudia mă urma, iar undeva în spate veneau și ceilalți.

Doamne, ce frumos!

Poteca se desfășura în față cu viraje strânse și hopuri de piatră, printre copaci atât de apropiați încât abia trecea ghidonul.
Umbrele lor desenau pe traseu niște gradații ciudate care, în mintea mea, însemnau ceva — nu știu exact ce, dar erau acolo.

Am uitat doar o curbă din acea coborâre.
N-a fost bine.

În mintea mea, fiecare segment avea propria lui coloană sonoră:
                                                              Vruuum… Vjjjiiiuuu… Fsssss… Zuuuum… Nnnnniaaaauuu…

Jos, la capătul potecii, la intrarea în sat, ne-a întâmpinat o imagine tristă: o pădure de pini arsă anul trecut, prin iulie, din cauza neglijenței.

Acolo erau odinioară cele mai multe broaște țestoase, chiar lângă fostul concasor.

Ce păcat...

Surpriza a venit la masă, când Romeo ne-a spus, aproape cu un zâmbet, că i-a plăcut mult coborârea.

Claudia l-a felicitat imediat — tehnica lui pe coborâre era clar în creștere.

Mai să fie…

După 45 km și 1400 m de urcare, eram atât de rupți încât nici la slujba de Înviere nu am mai ajuns.

La ora 21:00 dormeam toți.

🌄  Ziua a treia. Poteca Șerparu

Dimineața ne-am trezit fără grabă.
Eu am făcut cafea pentru toată lumea, am îmbucat ceva, am mai studiat prognoza meteo și am decis să urcăm în Șaua Pricopanului și să coborâm pe o altă potecă sălbatică, în Valea Șulucului.

Și-apoi… vom vedea noi pe unde ne întoarcem.

Cosmin și Cristina au dat încuviințare, ne-am luat rămas bun de la ei și am luat-o în direcții diferite: ei spre Câmpina, iar noi spre creasta Pricopanului.

Plouă? — Nu plouă!
Ba da, cu grindină!

Și ne-am ascuns în tufele de la baza potecii Șerparu.

În 15 minute a ieșit soarele… și noi din tufe.

Dă-i pe urcare.

Vremea s-a îndurat de noi și ne-a oferit o fereastră cât să ne bucurăm de urcare, de poze, de o mică pauză și de acea coborâre sălbatică.

La ieșirea din pădure....hop!  Iar ploaia peste noi.

Gata. Ne întoarcem.

Pe unde?

În niciun caz înapoi.

Poate pe poteca „Pricopain”… No way! Sau pe la stână și apoi în urcare, pe drumul de iarbă...pe-acolo!

„Măcar pe urcare te încălzești”, încercam eu să ridic moralul grupului.

La urma urmei, ce alternativă aveam!?

Am ajuns sus, în șa, uzi leoarcă. Iar spre Greci, de fapt, dincolo de el, prăpăd. Nori negri și o perdea groasă de ploaie cădea peste Iacobdeal și satele Nifon, Cerna și Mircea Vodă. Exact de jur împrejurul Greciului.

N-am mai stat pe gânduri și am coborât în viteză maximă pe drumul de carieră.

Am ajuns înghețați la cazare, după încă vreo 30 km și aproximativ 400 m diferență de nivel.

N-am mai mers la „crâșmă”, vorba lui Romeo.

După dușul fierbinte, i-am mâncat lui Romeo ciorba de fasole adusă tocmai din Bistrița.

Bogdaproste, Romeo!