Ținutul Pădurenilor

    Ideea de a explora Munții Poiana Ruscă mi-a venit urmărind canalul YouTube „România la Pas”, unde Andrei, protagonistul aventurii, a vizitat vârful Padeș și a înnoptat în singurul refugiu construit dintr-un autobuz vechi, recondiționat special în acest scop. Mi-am spus: „Trebuie să ajungi cu bicicleta acolo!”. Vremea a trecut, de tură am uitat demult...

    Ca orice om harnic care își face iarna căruța și vara sanie, mi-am zis să dau o ochiadă pe hartă să văd pe unde n-am mers deloc sau de multă vreme. S-a activat neuronul care se ocupă cu păstrarea ideilor de genul și mi-a șoptit: Poiana Ruscă!

    Treizeci de kilometri ar fi prea puțin, 70–80 gândiți de mine sigur s-ar lăsa cu push & carry... Hopa! Poienița Voinii: https://out.ac/jhgwM – perfect! Asta voi propune.

    După o săptămână de urmărit vremea, dimineața și seara, am decis: rămâne data de 5 Aprilie. Nici nu se putea mai bine. Am pornit toți șase din apropierea Castelului Corvinilor, pe o vreme deosebit de prietenoasă. Chiar mă gândeam că alegerea unei bluze cu mânecă lungă se va lăsa cu transpirat excesiv.

     Am luat-o pe asfalt spre Lacul Cinciș, de unde urma să cotim dreapta spre Ghelari, și de-acolo tot pe coama dealurilor până în Poienița Voinii. Asfalt cu pită, vorba aia, dar cum urcarea a fost până după Ruda iar setarea mentală era pentru o tură liniștită, nu m-am supărat. :-)

    Pentru un iubitor de balaureală și poteci de munte, ca mine, asfaltul nu e prima alegere. Dar de data asta am fost plăcut surprins de priveliștile oferite. (Nu, nu trec la asfalt! :-) ) Prima a fost o vedere frumoasă spre Lacul Cinciș, de-un verde smarald în lumina filtrată de câțiva nori străvezii. Apoi au urmat câteva sate în care oamenii își vedeau de treaba lor: ba reparatul autofurgonetei, ba datul cu var a copacilor și a gardului de beton de pe marginea drumului, ba plimbatul oilor și al caprelor și chiar însămânțarea nemecanizată a palmei de pământ din fața casei, la fel cum făceau străbunicii noștri – poate chiar de pe vremea dacilor. Bine, atunci nu erau cartofi, dar ați prins ideea. :-)

    Și-am ajuns și la turnul de observație dinainte de Ruda. Numai bine pentru o pauză de masă și admirat priveliștile de la etaj. Tot atunci a poposit și un nor dolofan aproape deasupra noastră, curios și el de călători. Prietenos, după ce s-a lămurit că suntem oameni buni, și-a văzut de drum descărcându-și povara în altă parte. :-)

    Tot pe coamă, pedalând un pic la deal, un pic la vale, ne mai tot uitam în stânga sperând să se deschidă cerul și să ni-l arate pe împăratul Retezat. Și-a venit momentul „uau”! S-a deschis cerul și soarele i-a luminat coroana de zăpadă. Am rămas în contemplare, bucuroși de priveliște și un pic triști că nu aveam cum imortaliza momentul. Camerele telefoanelor mobile au fost cam depășite... dar am încercat totuși ceva poze.

    După o coborâre mai în trombă, am ajuns la drumul de marmură ce urcă spre Alun, satul ascuns ce găzduia biserica construită din același material precum drumul. Marmură! Ei bine, drumul e perfect pentru a testa suspensia și plombele din gură. :-) Cei care mă cunosc de mai multă vreme știu că nu sunt un mare fan al religiei și al lăcașurilor de cult. Dar biserica m-a impresionat. Albă, semeață și indiferentă trecerii timpului.

    De aici am început coborârea pe vale, tot pe drum pavat cu marmură, care ne-a condus printr-un peisaj neașteptat de blând. O vale frumoasă, cu un pârâiaș care părea că nu mai vrea să plece de acolo. Făcea meandre după meandre, de parcă încerca să-și găsească pretexte să mai rămână, să se oprească măcar pentru o clipă din cursul lui neîntrerupt. Era liniște, iar fiecare cot de apă părea o invitație la răgaz și contemplație.

    La Govăjdia, Alina ne-a făcut semn să ne oprim și ne-a invitat să vizităm furnalul. În sinea mea m-am gândit: „E doar un furnal... cu atâta frumusețe în jur, ce-ar putea să mă impresioneze?”. Noroc că n-am spus nimic cu voce tare — altfel m-aș fi făcut de rușine. 🙂 Mulțumim, Alina, pentru lecția de istorie: acest furnal a furnizat fonta folosită la construirea turnului Eiffel. Era cât pe ce să trec în grabă pe lângă o bucată autentică din trecutul mare al acestui neam.

    Mai aveam un sat și intram pe drumul construit pe vechiul terasament al trenului minier cu ecartament îngust, drum ce ne trecea pe partea cealaltă a masivului stâncos printr-un tunel neiluminat (de-asta am și menționat lumini de bicicletă decente...) cu o lungime de puțin peste 700 m. Dar natura mai avea surprize pentru noi. În drum spre Cățănaș, pe partea dreaptă ni s-a deschis un peisaj bizar, adus parcă de pe Marte. Deși, aș zice că seamănă un pic cu cel din Râpa Roșie de lângă Sebeș. Dacă m-ar fi pasionat geologia la fel de mult ca electronica și tehnologia, poate aș fi știut acum să vi-l descriu corect. Nu vă rămâne decât să mergeți și să-l admirați personal. 🙂

   Nu bănuiam noi că de partea cealaltă a muntelui, la ieșirea din tunel, ne aștepta o primăvară autentică, cu o sumedenie de copaci și arbuști înfloriți care parcă se întreceau între ei să ne acapareze privirea. Pozele, cred eu, redau mai bine acest tablou de culori decât aș putea eu descrie în cuvinte. 

   Mai aveam o aruncare de băț și am ajuns înapoi în Hunedoara, exact la intrarea în Castelul Corvinilor. Am fi putut mânca plăcinte, care sunt convins că pe mine mă așteptau, dar am decis să mergem la mașini, să ne schimbăm și să suim caii sus pe suporti. Urma sa cautam ceva decent de mâncat, într-un restaurant local. Tot Alina ne-a scos la liman. Am găsit și parcare, am avut și de unde alege felurite mâncăruri, pe o terasă frumoasă la malul apei. Am schimbat povești, păreri, idei, experiențe. Un sfârșit de călătorie pe sufletul meu.

   Mulțumesc Alina, Marius, Adi, Mircea, Claudia și Ruxandra. Să ne revedem la fel de voioși și în alte ture.

   Filmarea acestei ture MTB o puteti gasi aici: https://youtu.be/cWJl0QZqmu8?si=z_TQ7sNoPR27lvnX

Post Scriptum

   Dacă ajungi aici, vino cu timp. Locurile nu se cer parcurse repede, ci simțite. Ținutul Pădurenilor e o bucată de identitate rurală pe cale să dispară, dar care încă are puls. În pietre, în case vechi, în drumuri uitate de GPS dar mereu regăsite de inimă.