Transvâlcan in doua zile

Ideea de a explora Munții Vâlcan încolțise în mintea mea cu mult timp în urmă. Auzisem cândva despre Drumul lui Mihai Viteazul, iar mai târziu, citind relatarea lui Vlad Faur despre Transvâlcan, am aflat că traseul este ciclabil și oferă priveliști deosebite asupra întregii zone.

Pentru ca aventura să capete forma unui circuit adevărat, întoarcerea nu putea fi pe același drum. Cum Cheile Sohodolului aparțin aceluiași masiv și oferă o legătură spectaculoasă spre Valea Jiului de Vest, conturul traseului a început să se definească aproape de la sine. Cu informațiile necesare adunate și cu suficientă curiozitate pentru ce urma să descoperim, nu mi-a rămas decât să propun tura în cadrul Clubului Alpin Român.

Evident, nu voiam să transform ieșirea într-o cursă contra cronometru. Planul era unul simplu: explorare, peisaje și timp suficient pentru a ne bucura de locurile prin care urma să trecem. Cum traseul însuma peste 100 km și mai bine de 2500 m diferență pozitivă de nivel, soluția firească a fost împărțirea lui în două zile.

Găsirea unei cazări s-a dovedit mai dificilă decât planificarea traseului. În cele din urmă am găsit o variantă în Schela, nu la jumătatea circuitului, cum mi-aș fi dorit inițial. Asta însemna că a doua zi urma să fie una serioasă, cu peste 70 km de parcurs până la revenirea în Valea Jiului de Vest.

Pentru aventură s-au adunat șapte cutezători: eu, Claudia, Romeo, Bogdan și fiul său Bogdănel, alături de noii veniți, Alex și prietena lui olandeză, Suzy. Am stabilit să pornim în traseul de bicicletă sâmbătă undeva între orele 9 și 10, în funcție de cât de repede aveam să ajungem la Lupeni. Doar că la start nu eram șapte, ci opt. Cel de-al optulea participant era un pui de câine proaspăt adoptat de Alex și Suzy. Nu îmi era deloc clar cum urma să ne însoțească pe parcursul celor două zile, mai ales că aveam în față un traseu lung și solicitant. Nedumerirea mi-a fost risipită imediat de Alex: „În rucsac.” M-am uitat când la el, când la cățel, apoi am ridicat din umeri și am zis „Bine. Fie!”. Oricum, micul cățel avea să ne cucerească inimile aproape instantaneu.

Ziua intai: Transvâlcan cu popas in Schela

Am lăsat mașinile parcate în spatele cinematografului din Lupeni și am pornit la drum. Aveam la dispoziție doar vreo 5 km de încălzire înainte de felul principal al zilei: urcarea spre Pasul Vâlcan. Cu o pantă medie de aproximativ 9,2% și rampe care ajungeau pe alocuri la 35%, traseul nu părea dispus să ofere concesii.

Sinergia grupului s-a creat aproape imediat. Cei trei veniți pentru prima dată alături de noi s-au integrat firesc, iar conversațiile au început să curgă. Cu Suzy am discutam mai ales în limba engleză, în timp ce ea făcea eforturi admirabile să învețe câte un cuvânt sau câte o expresie în limba română. Nu de puține ori izbucneam în râs când încerca să le folosească în contexte cât se poate de creative.

Deși cea mai mare parte a urcării era asfaltată, pauzele au fost dese. Segmentele care atingeau 35% impuneau fie push-bike, fie abordarea în zig-zag. Chiar și așa, ridicarea roții din față la fiecare pedală devenise ceva aproape firesc. Nu era genul de urcare pe care să o faci absent, admirând peisajul. Îți cerea toată atenția și mult efort de investit.

Odată cu terminarea asfaltului, și vântul a început să-și facă simțită prezența. Asta mai lipsea...La cât de grea era urcarea, ultimul lucru de care aveam nevoie era un vânt puternic din față. Numai că, odată ieșiți din pădure și ajunși în golul alpin, am realizat ceva ciudat: vântul bătea din spate, exact în direcția crestei. Cum naiba? Așa ceva nu mai pățisem niciodată. Și nu doar că bătea din spate, dar devenea tot mai puternic pe măsură ce ne apropiam de pas. Cu câteva sute de metri înainte de partea superioară a urcării, pedalam cu două pinioane mai jos decât ar fi cerut panta în mod normal. După kilometri întregi de luptă cu gravitația, aveam senzația că muntele decisese, pentru scurt timp, să ne dea o mână de ajutor. Doar că, odată ajunși în pas, am înțeles și prețul ajutorului primit pe urcare.

Vântul își crescuse intensitatea de câteva ori și sufla cu o forță greu de descris. Rafalele veneau atât de puternic încât, în anumite momente, aveam impresia că ne vor arunca de pe biciclete. Am coborât pentru fotografii și am început să strângem tot ce reușea vântul sa fure de pe noi: ochelari, șepci, haine și orice alt obiect care nu era bine asigurat. Comunicarea devenise o provocare în sine. La doar doi metri distanță nu ne mai auzeam aproape deloc și eram nevoiți să strigăm unul la altul pentru a ne înțelege. Dacă până atunci vântul fusese un aliat neașteptat, acum își arăta adevărata putere.

Curiozitatea ne-a împins și în turnul de observație din apropiere. Acolo am avut parte de cea mai bună demonstrație a forței sale. Rafalele loveau structura atât de violent încât, pentru câteva clipe, senzația era că muntele încearcă să ne evacueze cât mai repede de pe platformă. Aproape că ne-a aruncat jos.

După ce ne-am făcut pozele, ne-am bucurat de priveliști și ne-am convins că vântul nu avea de gând să se domolească, am încălecat bicicletele și am pornit la vale. Coborârea era însoțită de priveliști superbe, însă din când în când atenția ne era captată de porțiuni cu pietre care apăreau pe traseu exact atunci când te lăsai furat de peisaj. Pentru mine au fost o adevărată distracție, însă pentru Alex și Bogdănel lucrurile au stat puțin diferit. Însă mai ales pentru Alex, care venise cu o bicicletă de gravel și îl transporta în rucsac pe Junky, micul nostru companion patruped.

Vremea era de partea noastră, iar în față aveam kilometri întregi de coborâre. Traseul șerpuia când pe culme, când peste rupturi de pantă spectaculoase, când prin păduri răcoroase care ne ofereau câte o pauză de la soarele amiezii. Era genul de coborâre care te făcea să ridici privirea din când în când și să îți amintești de ce ai venit până aici. Drumul spre satul Schela s-a dovedit pe cât de frumos, pe atât de provocator. Însă ne-am încadrat perfect în program, iar vremea continua să țină cu noi. Ce ți-ai putea dori mai mult?

Dupa 37 de kilometri si 1150m de urcare (https://out.ac/IhcBHc), ajunsesem la cazare, cocheta pensiune Casa Harabor. Am ajuns teferi și încă aveam energie. Foarte bine, pentru că aveam la dispoziție doar o noapte de odihnă înainte de cei aproximativ 75 km ai drumului de întoarcere. Ne-am pregătit singuri cina, am mai schimbat povești, idei de trasee și impresii despre ziua care tocmai se încheia. Știam că dimineața urma să vină repede, iar aventura era departe de a se fi terminat.

Ziua a doua: satele din Subcarpații Getici si Cheile Sohodolului

Dimineața a sosit cu câțiva nori adunați deasupra Masivului Vâlcan. Hmmm...

Mi-am luat cafeaua și am ieșit să urmăresc atent direcția lor de deplasare. Erau șanse bune să scăpăm fără ploaie. Norii se deplasau spre nord-est, în timp ce noi urma să ne îndreptăm spre vest. Nu era o garanție, dar era suficient cât să-mi dea încredere.

La ora 9 fix eram deja pe biciclete și ne îndreptam spre următorul sat, Curpen. Drumul era asfaltat, însă nu mai lat de o bandă, șerpuind printre dealuri și fiind străjuit de o vegetație luxuriantă. Pe măsură ce înaintam, devenea tot mai evident un aspect pe care nu îl asociezi în mod obișnuit cu această parte a țării: peisajul avea un pronunțat aer mediteranean.

Acest specific avea să devină din ce în ce mai evident pe măsură ce ne apropiam de Cheile Sohodolului.

Următorul sat, Alexeni, a reușit să ne surprindă pe toți. Casele păstrau elemente arhitecturale ce aminteau de stilul brâncovenesc, printre ele apărând din loc în loc bisericuțe cochete și gospodării îngrijite. La un moment dat am remarcat chiar și o poartă care semăna izbitor cu cele întâlnite prin Maramureș.

Însă poate cel mai mult ne-a impresionat vegetația. Era peste tot și avea un caracter diferit de ceea ce întâlnim de obicei prin alte zone montane ale țării. De la soc și nuci până la smochini și alte plante pe care le asociam mai degrabă cu Grecia decât cu Valea Jiului, totul contribuia la senzația că ne aflam într-un loc aparte. Cu fiecare kilometru parcurs, peisajul devenea tot mai exotic și mai greu de încadrat în imaginea clasică pe care o aveam despre această parte a Carpaților

Din Alexeni am părăsit asfaltul și am luat-o pe un segment off-road spre Suseni. Mica abatere de la traseul principal ne-a purtat printr-un pârâu pe care l-am traversat fără prea multe formalități. După trecere, un singur lucru era cert: nimeni nu mai avea picioarele uscate.

Au urmat o succesiune de poieni pline de flori și culoare, numai bune să-ți distragă atenția de la micile incidente care aveau să urmeze. Eu am reușit performanța de a mă curenta de două ori la rând într-un gard electrificat, în timp ce Bogdănel și-a perforat camera roții din spate în nu mai puțin de trei locuri.

Primele două pene le-am tratat clasic, cu petice și răbdare. După a treia, însă, răbdarea a început să se epuizeze și am decis că este momentul pentru o schimbare completă de cameră. Deși roțile mele sunt configurate tubeless, port întotdeauna o cameră de rezervă. Era ocazia perfectă să testăm în condiții reale tehnologia TPU. Toate aceste peripeții ne-au costat aproximativ o oră. Nu era tocmai ce aveam în plan, dar face parte din farmecul turelor de explorare: rareori totul merge exact cum ai desenat pe hartă.

Din fericire, intrarea în Suseni s-a făcut pe coborâre, iar câțiva kilometri de gravitație gratuită ne-au readus imediat zâmbetul pe buze. Din Suseni am ales calea asfaltului până în Runcu, unde am decis să luăm prânzul la restaurantul Pink House. Numele ni s-a părut interesant, însă mâncarea s-a ridicat fără probleme la nivelul așteptărilor.

Cel mai încântat de această oprire a fost Romeo. Pe lângă mâncare, aici avea ocazia să-și încarce bateria bicicletei înainte de urcarea prin Cheile Sohodolului. Efortul din ziua precedentă își spusese cuvântul, iar în acea dimineață folosise mai mult treapta a doua de asistență. Rezultatul? În mai puțin de 30 km consumase aproape jumătate din baterie. Situația nu părea încă dramatică, dar nici foarte confortabilă, mai ales că ne așteptau încă vreo 50 km.

Cum doar Romeo știe să rezume astfel de situații, concluzia lui a venit imediat: „Fără pauza asta, aș fi dormit prin chei. Că de ajuns dincolo, n-aș mai fi ajuns!”. Ne-am alimentat atât noi, cât și bicicletele, iar după pauza binevenită era timpul să pornim din nou la drum. 

Alex și Suzanne, ambii bicicliști foarte bine pregătiți, au decis să meargă înainte într-un ritm mai susținut și cu cât mai puține opriri. Aveau un termen limită până la care să ajungă înapoi în Lupeni, așa că alegerea era cât se poate de firească. Pentru restul grupului a urmat încă o verificare rapidă. Oamenii erau bine, bicicletele funcționau, moralul era ridicat, iar după prânz energia revenise în parametri normali. Era ora 14. În fața noastră se întindeau 24 km de urcare prin Cheile Sohodolului, cu peste 800 m diferență pozitivă de nivel. Nu era cea mai dificilă ascensiune a turei, dar era lungă tare.

La intrarea în Cheile Sohodolului am avut parte de prima surpriză: o coloană de mașini. În primii kilometri situația nu s-a schimbat prea mult, însă, din fericire, traficul nu ne-a creat probleme. Cheile, răcoroase și primitoare într-o zi călduroasă de vară, mi-au dat senzația unui amalgam de locuri pe care le mai văzusem de-a lungul anilor. Parcă aveau puțin din măreția Cheilor Bicazului, câte ceva din atmosfera Cheilor Turzii și chiar unele accente care aminteau de Prăpăstiile Zărneștilor.

Din păcate, nu am avut timpul necesar să le explorăm pe îndelete. Le-am descoperit mai ales din șaua bicicletei și din scurtele opriri impuse de aglomerația de pe drum. Chiar și așa, pereții de stâncă, vegetația abundentă și răcoarea care însoțește cursul apei au fost suficiente pentru a ne convinge că locul merită o vizită dedicată.

Aproape fiecare petic de mal pe care se putea instala un grătar era ocupat. Fumul și mirosul de mititei pluteau peste tot, iar cheile păreau să fi devenit refugiul de weekend preferat al locuitorilor din zona subcarpatică. După numărul mașinilor și al oamenilor veniți la iarbă verde, era clar că nu doar noi am descoperit farmecul acestui loc.

Primii 12 kilometri ai urcării au trecut mai repede decât mă așteptam. Poate chiar prea repede. Cu gândul că pierduserăm mai mult timp decât îmi propusesem pe parcursul zilei, am impus fără să-mi dau seama un ritm ceva mai alert. Mi-am dat seama de asta după a patra sau a cincea regrupare, când am început să aștept minute bune după cei rămași mai în urmă: Claudia, Romeo și cei doi Bogdani. Romeo, în schimb, părea să fi găsit soluția perfectă. De fiecare dată când avea ocazia, se întindea pe jos. Spunea că se așază doar ca să ne facă poze. 🙂 Atunci mi-am dat seama că nu avea niciun rost să alergăm după minute. Nu eram la concurs și nici nu aveam de demonstrat ceva. Bine. Mergem mai încet. Când ajungem, ajungem. Iar dacă ne prinde ploaia, suntem pregătiți. Nu era o urcare suficient de abruptă încât să justifice push-bike-ul, dar nici suficient de ușoară încât să poți pedala în ritm alert și să termini repede etapa.

Cam toți am început să simțim oboseala acumulată în cele două zile. Bogdan, care până atunci nu se plânsese niciodată de nimic și acceptase fiecare provocare cu o seninătate admirabilă, a început să pună întrebarea pe care o aveam cu toții în minte:

— Mai avem mult?

— Vreo 10 kilometri.

Mai târziu:

— Și acum?

— Cam 8.

Erau toți kilometri șchiopi. 

De-abia înaintau. 

Într-una dintre regrupări l-am auzit pe Bogdan adresându-se fiului său:

— Bogdănel, îți amintești când ți-am spus că va veni o clipă când tu vei fi în față și eu în spate?

O scurtă pauză.

— Ei bine, clipa a ajuns...

În acel moment am izbucnit cu toții în râs. După două zile de pedalat, urcări, vânt, pene și kilometri adunați în picioare, până și cei mai rezistenți dintre noi începeau să negocieze cu gravitația. Și, într-un final, am ajuns sus. Nu spectaculos. Nu triumfal. Pur și simplu am ajuns.

Ne aștepta un popas din lemn, exact la locul potrivit și la momentul potrivit. Ne-am lăsat caii de o parte și ne-am așezat pentru ultima pauză serioasă a turei. În scurt timp am terminat cam tot ce mai aveam prin rucsacuri: batoane, fructe, sandvișuri și ultimele rezerve de energie păstrate pentru situații speciale.

Am stat mai bine de un sfert de oră, bucurându-ne de sentimentul acela plăcut că partea grea rămăsese în urmă. Dar timpul nu avea de gând să stea pe loc împreună cu noi. Era deja trecut de ora 17 și mai aveam drum până la Lupeni. Așa că ne-am ridicat, ne-am urcat din nou pe biciclete și ne-am pregătit pentru momentul pe care îl așteptasem toată după-amiaza: coborârea!

După atâta urcare, am lăsat calul liber la vale. Au urmat vreo trei kilometri de coborâre în care atingeam frânele doar înaintea curbelor. În rest, bicicleta curgea singură peste munte. Am coborât cât am putut de tare, de parcă încercam să mă răzbun pe urcarea aceea lungă și încăpățânată care ne consumase răbdarea în ultimele ore. Și a funcționat. În doar câteva minute, kilometrii șchiopi și întrebările despre cât mai avem au devenit o amintire îndepărtată.

Apoi a apărut asfaltul. Drumul spre Barajul Lacul de Pești era aproape pustiu. Din când în când se deschideau ferestre spre creasta Oslea, iar alteori puteam admira silueta impunătoare a Retezatului, de la Custura până spre Plugu Mare. Asfalt bun, trafic redus și munții la orizont.

Odată ajunși la DN, am observat alți nori negri adunându-se deasupra Retezatului Mic. Nu păreau foarte prietenoși și nici nu aveam chef să aflăm câtă apă puteau transporta. De data aceasta nu am mai făcut nicio pauză. Strună până la Lupeni.

Acolo am aflat că Alex și Suzy ajunseseră cu aproximativ o oră înaintea noastră, în jurul orei 18. Ritmul lor mai alert și pauzele puține își spuseseră cuvântul. Pentru noi, ziua a doua însemnase aproape 74 km și peste 1250 m diferență pozitivă de nivel. Cu tot cu opriri, fotografii, regrupări, pene și momentele în care am încercat să convingem kilometrii șchiopi să se miște mai repede, drumul din Schela până în Lupeni ne-a ocupat aproape 10 ore: https://out.ac/Ihc9ZP