Trei zile între Crai și Bucegi

Ziua 1 – Hike în Piatra Craiului

Cum trecuse ceva vreme de la zilele petrecute în Măcin cu prietenii mei din București, am zis să dau un telefon și să-i întreb dacă nu vor să planuim ceva pe două roți. Cosmin mi-a sugerat să ne întâlnim la jumătatea drumului dintre București și Cluj, adică în Moeciu 🙂. Mi-a propus ca sâmbătă să explorăm urcarea spre vârful Bucșa, pe potecile folosite la competiția Geiger, iar duminică ceva mai ușor, pe la poalele Pietrei Craiului. Am acceptat imediat și am zis să extind propunerea și în cadrul CAR. Zis și făcut: Romeo și Claudia au strigat „prezent”.

Cum aveam și ziua de vineri liberă, am decis să plec mai repede și să urc un pic prin Piatra Craiului, ținta fiind aleasă în funcție de ora ajungerii în Zărnești. Am pornit de la Fântâna lui Botorog, iar în funcție de ritmul pe care îl aveam urma să alegem fie urcarea pe Piatra Mică, fie pe Vârful Turnu și de acolo să continuăm pe creastă atât cât ne-ar fi permis timpul.

Picioarele au mers bine și am ținut un ritm alert, așa că am ajuns rapid la Cabana Curmătura. Am luat o pauză scurtă, am mâncat ceva rapid și apoi am pornit spre Balcon. Odată ajunși acolo, aveam de ales: stânga sau dreapta? Am ales stânga, spre Vârful Turnu, cu gândul ca de acolo să continuăm până la Vârful Ascuțit și să coborâm apoi înapoi la cabană.

Îmi era dor de urcările pieptișe printre stânci, cele care par să te ducă direct spre cer. Pe-acolo puneam pentru prima dată piciorul, iar impresia a fost puternică: abrupt, spectaculos și cu o energie care îți cere respect la fiecare pas.

Chiar înainte de vârf am întâlnit un cuplu mai în vârstă care urcase împreună cu fiica lor. Am schimbat câteva vorbe, am glumit și ne-am făcut poze reciproc. Doamna era vădit obosită, dar hotărâtă să nu coboare pe unde urcase. Planul lor era să coboare exact pe unde intenționam și noi.

Am pornit împreună, însă după câțiva metri a devenit evident că i-ar fi prins întunericul pe traseul acela. I-am întrebat dacă au frontale: nici vorbă. Am stat cu Claudia un pic pe gânduri și le-am sugerat să coborâm împreună pe la Șaua Padinei Închise, fiindcă noi aveam frontale și traseul era mai potrivit pentru ei. Au acceptat și-am continuat împreună.

Pe drum poveștile s-au legat firesc, iar eu am rămas impresionat de hotărârea doamnei de a continua fără să ceară ajutor. Se pare că am estimat bine ritmul comun, pentru că am ajuns înapoi la cabană în jurul orei 18:30. Nu am stat mult, dar o pauză era necesară. Apoi am propus să ne întoarcem pe forestier: deși mai lung, era mai ușor de parcurs, mai ales că domnul șchiopăta puțin, iar doamna era vizibil obosită.

Am ajuns la Fântâna lui Botorog cu vreo 20 de minute înainte de lăsarea întunericului. A fost o alegere bună și m-am bucurat că am putut, amândoi, să dăm o mână de ajutor. Prima zi am încheiat-o cu satisfacție în suflet și cu poftă de mâncare.

Ziua 2 – MTB Moieciu – Vf. Bucșa – Șaua Strunga

Dimineața au ajuns atât Romeo, cât și Cosmin și Cristina. Și-au preluat camerele rezervate, iar apoi am pornit cât de repede în tură. Cosmin venise cu mai multe propuneri de traseu, toate având ca punct comun Șaua Strunga, de unde urma să înceapă coborârea spre fosta cabană Gutanu și apoi… urma să decidem pe parcurs.

Îmi plac la nebunie turele spontane, cu adaptarea traseului din mers. Nu devin niciodată plictisitoare, iar fiecare decizie aduce o nouă doză de adrenalină și surpriză.

Drumul forestier pe care începusem apropierea de versantul nordic al Vârfului Bucșa nu prevestea urcarea „zmeiască” ce urma. Cunoscându-l pe Cosmin și reputația competiției MTB Geiger, aveam o bănuială. Romeo nici nu bănuia ce-l aștepta 🙂.

Totuși, Cosmin – care mi-a fost atât adversar cât și coechipier la ProPark Adventure Race – a scos din traseu „blue line-ul” folosit la Geiger MTB Challenge. A fost ca un mic cadou făcut lui Romeo, un gest de umanitate, aș putea spune 🙂.

Când a început urcarea propriu-zisă, pe acel picior de munte, mi-am amintit că în aceeași zi alți colegi din CAR urmau să înconjoare pe două roți Piatra Craiului. „CAR-ul a luat cu asalt atât Bucegiul, cât și Piatra Craiului”, mi-am zis în gând și am zâmbit.

Urcarea a devenit una serioasă și nu după mult timp push-bike-ul s-a făcut necesar. Fie pedalai în forță maximum 30 de metri și te opreai să-ți tragi suflul, fie împingeai calul de aluminiu, iar la push-bike bicicleta electrică a lui Romeo e chiar o povară.

I-am propus ca el să împingă FS-ul meu, iar eu să mă obișnuiesc cu walk assist-ul eMTB-ului. Aiurea rău sistemul ăla de control. L-aș lua la o tură exact ca asta pe cel care a gândit sistemul ăla.

Înjurând în gând, mi-a venit ideea să încerc să călăresc bicla cu asistență electrică. Să văd ce-i poate capul. 

Încălțată cu Maxxis DHR și DHF trebuia să urce pe-acolo fără probleme, deși panta depășea 20% ca ochiul. Am încălecat pe șa și am pus pe asistența maximă. Era să mă arunce pe spate. Hopa! Atunci am realizat câtă putere are.

Am coborât două trepte și am zis că și dacă îmi iese sufletul, tot pedalez până în vârful teribilei rampe. Hmmm… parcă eram pe calul lui Făt-Frumos, după ce tocmai terminase de înfulecat jar. Exact ca pe un motocross, doar cu pedale.

Nu mi-am imaginat vreodată să pedalez cu 20 km/h pe o asemenea pantă. Incredibil ce pot face MTB-urile astea electrice.

Am răzbit în cele din urmă urcarea aceea, ne-am regrupat și am făcut un popas. Am schimbat câteva vorbe cu alți MTB-iști care urmau să parcurgă aproximativ același traseu cu noi și apoi am pornit pe potecile celor de la Geiger.

Single trail printre copaci, pe un sol tăpitat cu mușchi și traversat de rădăcini. Frumoasă și tehnică urcarea. Ne-am oprit doar înainte de ultimul push-bike care urca pe vârful secundar Bucșa. Am decis să o luăm prin jnepeniș, iar Cosmin ne-a promis că o să ne placă.

Mult n-am pedalat, căci am fost ocupați cu strângerea de merișoare și afine. Cu două mâini deodată 🙂.

Odată ajunși în creastă, am fost întâmpinați de priveliștile ample ce cuprindeau atât Piatra Craiului, cât și Leaota, pe care îmi tot propun să ajung.

Pe creastă am mai făcut un mic popas și apoi am pornit cu viteză pe drumul de piatră spre Șaua Strunga. Ne-am mai oprit doar la un izvor, căci rămăsesem fără apă.

Acolo ne-a vizitat și un parapantist care pornise tocmai de pe Leaota sau Șanțila Mare, cred. Oricum, am fost uimiți de îndemânarea lui de a găsi curenții ascendenți și de a pluti acolo, deasupra noastră, fără zgomot, exact ca o pasăre de pradă.

Ultima pauză am făcut-o chiar în Șaua Strunga, ronțăind ce mai aveam prin rucsac și admirând Piatra Craiului. A doua zi urma să fim mai aproape de acea spinare de balaur.

Coborârea pe acea cărare de sub masivul de stâncă a fost pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă. Era a doua oară când o făceam pe două roți, dar pentru Claudia și Romeo era prima dată.

Admirabil a coborât Claudia, și încă pe hardtail. Mă întreb cum ar fi fost pe un full suspension… probabil mi-ar fi suflat în ceafă 🙂. Cosmin și Cristina au coborât și ei pe două roți, amândoi se dau foarte bine.

Romeo ne-a ajuns în cele din urmă, vădit supărat. Da, acea coborâre tehnică nu e pentru oricine și te cam scoate din zona de confort. Cum puteam să-i descriu coborârea aia? Trebuia să o vadă cu ochii lui.

Odată ajunși în pădure, calvarul lui Romeo aproape că a luat sfârșit. Urmau poteci care te încântau cu un „flow” pe coborâre, alternate de porțiuni mai tehnice, dar, chiar și-așa, un adevărat deliciu. Coborârea a fost lungă și chiar cu câteva puncte de belvedere, fie spre Cheile Grădiștei, fie spre Bucegi. Ne-a umplut sufletul de o bucurie rară.

Ba chiar ne-am și întrecut cu un alt grup de mountainbikeri, tineri toți, care au luat muntele în piept cu biciclete închiriate. Cei mai mulți nu aveau căști și au riscat enorm pe zona cu pietre și cărare suspendată. Așa-i la tinerețe…

La ultima regrupare am hotărât să continuăm spre Amfiteatrul Transilvania. O surpriză neplăcută a fost să găsim cărarea blocată de gardul electric al unui meltean — că altfel nu știu cum să-i spun — care și-a „împrejmuit” nu doar bucata de pământ cumpărată, ci și calea de acces. Destul de greu îți cade când te trezești într-o asemenea situație.

Cumva am ajuns la destinație, iar după o mică pauză am hotărât să ne întoarcem pe unde am venit, exact pe jumătatea de potecă liberă de lângă gardul electrificat, și să coborâm în continuare printr-o zonă bolovănoasă, mai tehnică, în Moeciul de Sus.

O alegere nu tocmai pe placul lui Romeo 🙂. Dar ce să faci? Nu poți mulțumi pe toată lumea.

Lucrurile s-au liniștit la cină, unde am planuit ziua următoare. Din explorarea altor poteci din zona Moeciu am hotărât, spre satisfacția lui Romeo, să facem o tură mai ușurică pe lângă Piatra Craiului.

Ziua 3 – MTB pe lângă Piatra Craiului

După cina care s-a lăsat așteptată vreo oră și jumătate — de i-au sărit capacele lui Romeo — a treia zi era imperativ să o începem cu o mâncare ușoară și o cafea bună, iar pe calea aceasta recomand Jimmy's Corner din Zărnești. Am mâncat o omletă genială și am băut un flat white cum numai în localuri de fițe găsești.

Prin zonă am mai fost și am făcut vreo patru trasee de bicicletă, iar când mi-a spus Cosmin că „leagă el” niște poteci, nici măcar nu am scos harta să mă uit la ea. I-am spus în glumă că-l urmez precum brelocul cheile 🙂.

Și-am pornit spre Cheile Zărneștiului. Fiind duminică, am dat de multă lume. Ba chiar am pierdut minute bune minunându-ne de cum cățărau cei de la Salvamont stânca — în cadrul unui exercițiu, bănuiesc. Mnah, nu e pentru mine. Dacă nu pot urca cu bicicleta, n-are niciun sens 🙂.

După urcarea moderată prin chei, am luat-o spre alte chei, ale Pisicii de data asta, iar de acolo mergeam direct la izvorul de la Table. Ne-am re-alimentat cu apă, că era caniculă, și am pornit spre Șaua Joaca. Pe drum, ne-a tras deoparte Cosmin și ne-a arătat surpriza: zmeuriș cât vezi cu ochii, bine ascuns după un pâlc de boscheți. Am stat și am mâncat ca sparții până când un localnic ce-avea treabă în zonă ne-a spus că acela e locul ursului și s-ar putea să dăm bot în bot cu el. Bine, am plecat, că oricum eram sătui.

Urma apoi o coborâre pe iarbă urmată de una tehnică, special aleasă pentru Romeo, pe sub Vârful Priporului. În viteză, chiar și mie mi-a dat un pic de furcă. Ne-am oprit să-l așteptăm pe Romeo, iar când ne-a ajuns, nu m-am abținut să nu-l întreb dacă i-a plăcut 🙂. Ne-a răspuns zâmbind că după tura din Bucegi din ziua precedentă, asta e joacă de copil 🙂. Trecusem doar prin Șaua Joaca 🙂.

Apoi urma drumul pe sub coastă, cumva paralel cu cel ce leagă satul Peștera de Măgura, un drum pietruit cu priveliști ample asupra celor două sate, insa cireasa de pe tort a fost coborârea pe Poteca Piticilor. Adrenalină și suspans pe două roți. Scurt, dar frumos traseul, numai bine să închei cele trei zile minunate petrecute între Crai și Bucegi.

Concluzie

Trei zile între Crai și Bucegi au fost mai mult decât un șir de ture pe munte. Au fost o combinație de prietenie, adrenalină, provocări și momente neașteptate — de la urcările pieptișe din Piatra Craiului, la coborârile tehnice din Bucegi și potecile line de la poalele Craiului.

Am redescoperit bucuria de a împărți efortul cu prieteni vechi și noi, de a râde în momentele grele și de a savura micile victorii. Am simțit spiritul de echipă atunci când am dat o mână de ajutor sau când am împărțit merișoare și afine pe poteci.

Nu toate au fost simple: au fost și coborâri care ne-au scos din zona de confort, garduri electrice care ne-au blocat drumul și oboseală care s-a acumulat. Dar toate acestea au făcut parte din poveste și au dat savoare aventurii.

La final, rămâne amintirea unor zile trăite intens, între stânci, păduri și creste, si certitudinea că muntele are mereu ceva nou de oferit, dacă știi să mergi spre el cu inima deschisă și cu prietenii alături.

        Ziua 1 – drumeția în Piatra Craiului: 18 km și 1614 m diferență de nivel: https://out.ac/IcVMh4

       Ziua 2 – urcarea spre Bucșa și Strunga pe MTB: 28 km și 1266 m diferență de nivel: https://out.ac/IcWmvK

       Ziua 3 – tura mai lejeră pe lângă Piatra Craiului: 19 km și 1043 m diferență de nivel: https://out.ac/IcYAsk