Tura de iarnă pe Pietrosul Rodnei (2303 m) – voie bună și o echipă
Duminică, 1 februarie 2026, dimineață, 38 de membri ai CAR Cluj ne-am strâns pentru o tură de iarnă clasică pe Vârful Pietrosul Rodnei, cel mai înalt punct al Munților Rodnei. Prognoza ne promitea o zi frumoasă.
Munții Rodnei au acest dar aparte: nu sunt doar spectaculosi, sunt și încărcați de memorie. Aici, liniștea nu e niciodată complet goală.
Din liniștea mănăstirii spre muntele care cere atenție
Am pornit de la Mănăstirea Pietroasa, Borșa, la aproximativ 950 m altitudine. Dimineața era rece, aerul clar, iar poteca – încă blândă – ne-a lăsat timp să intrăm în ritmul zilei. Marcajul bandă albastră ne-a condus constant prin pădure, apoi spre golul alpin, cu pași măsurați și pauze firești.
Urcam, dar gândul începea deja să se mute mai sus, spre creastă, acolo unde muntele nu mai iartă neatenția.
Stația meteo – pragul dintre prezent și trecut
Stația Meteo Rodnei, situată la aproximativ 1600–1700 m, marchează nu doar o schimbare de relief, ci și una de stare. De aici înainte, traseul de vară dispare sub zăpadă, iar continuarea se face pe traseu de iarnă nemarcat, în stil de alpinism clasic: orientare, evaluare, responsabilitate.
Este și zona în care Munții Rodnei încep să-și spună poveștile mai greu de dus.
Puțini știu – sau își amintesc – că în primăvara anului 1944, undeva în apropierea crestei, nu departe de Pietrosu, un avion militar s-a prăbușit în plină noapte. Un bombardier de transport B-25C Mitchell, zburând cu un singur motor funcțional, s-a izbit de munte în noaptea de 12 aprilie 1944, pe direcția SV–NE.
Câteva luni mai târziu, pe 10 iunie 1944, soldați ai Escadrilei de Vânătoare de Frontieră Maghiare aveau să ajungă la epavă, la aproximativ 1800 m altitudine. Documentele găsite la bord vorbeau despre un echipaj care nu a mai reușit să coboară de pe munte. Rămășițele lor au fost înhumate la fața locului, acolo unde Rodna a devenit ultimul hotar.
Când urci iarna pe aici, cu vântul tăios și vizibilitatea care se închide brusc, înțelegi mai ușor cât de neiertător poate fi acest masiv.
Creasta – muntele în forma lui sinceră
Ieșirea completă în gol alpin ne-a adus în plin vânt. Temperaturile au scăzut, iar deplasarea a devenit una de concentrare continuă. Colțarii bine fixați, distanțele păstrate, deciziile luate calm – toate au contat.
Am urmat linia crestei, atingând succesiv Vârful Piatra Albă (2034 m) și Vârful Grohotu (2203 m). Aici, muntele nu impresionează prin dramatism spectaculos, ci printr-o severitate tăcută, constantă, care nu te intimidează, dar nici nu te lasă să uiți unde te afli.
Pietrosul – sus, unde timpul se aplatizează
Atingerea vârfului Pietrosul Rodnei (2303 m) a fost momentul-cheie al zilei. Vizibilitatea se juca cu noi, vântul nu ne-a oferit mult răgaz, dar bucuria reușitei a fost clară, sinceră, fără exuberanță inutilă. Cei care au rămas ușor în urmă au fost așteptați, fără grabă și fără presiune. Doar după ce ne-am reunit cu toții, am făcut ultimii pași spre vârf. În CAR Cluj, regula e simplă și respectată fără excepții: nu lăsăm pe nimeni în urmă. Muntele se urcă împreună, iar reușita este a grupului, nu a individului.
Fotografia de grup, câteva îmbrățișări rapide și priviri aruncate spre creastă au fost suficiente.
Coborârea – înapoi spre prezent
Retragerea s-a făcut pe același traseu, cu atenție sporită pe porțiunile modelate de vânt și pe zăpada schimbătoare. Oboseala s-a simțit, dar era genul de oboseală care vine după o zi trăită corect, fără scurtături.
Munții Rodnei rămân ceea ce sunt: frumoși, duri, discreți. Un loc unde urci nu doar ca să ajungi sus, ci ca să înțelegi mai bine ce înseamnă să treci – și să rămâi – om.
